De același autor
Nu e o noutate; despre aceste lucruri s-a mai vorbit: dacă diverse „măsuri” și „hotărâri” care se iau din ce în ce mai des astăzi (proiecte de legi trecute „la secret”, legi „cu dedicație”, majorări de taxe, modificări de regulamente, exonerări de judecată etc.) s-ar fi petrecut în urmă cu 10 ani, ar fi scos lumea în stradă. Astăzi, trec drept ceva normal. O media în bună măsură finanțată „de la buget” fie le laudă, fie – și mai bine – trece peste ele. Câteva publicații, aproape underground, le discută; dar difuziunea în societate a acestor reviste/site-uri e nesemnificativă. Cineva din opoziție – USR/REPER – încearcă să ia o atitudine, însă vocea persoanei în cauză nu răzbate de sub stigmatul de „progresism” care s-a lipit, de neșters, de ea. Simplu spus, puterea – „de largă concentrare democratică” – face ceea ce vrea și aproape nu există nicio obiecție față de acțiunile ei. Singura atitudine care pune în discuție anumite hotărâri ale decidenților mai vine de la „organismele europene”, numai că și aceasta e întâmpinată – tot mai des – de revendicarea „libertății și suveranității patriei”.
Morala acestei situații e aceea că lumea noastră s-a scindat în două clase distincte: cei care hotărăsc și cei care execută. Numai că între ele nu domnește încrederea, pentru ce hotărăsc cei abilitați să realizeze ceilalți, ci, dimpotrivă, e o neîncredere funciară ce are ca efect faptul că hotărârile „de sus” cad în gol și – la bază – oamenii „se descurcă” ignorându-le sau trucându-le. Fiecare se ocupă de propriile probleme și doar de acestea, sub un imperativ – din ce în ce mai presant – al „asigurării”. Toți trăiesc în orizontul mai răului; pentru toată lumea e absolut evident faptul că situația (mică - a individului care îmbătrânește, medie – a țării ce nu reușește nici să decoleze economic, nici să scape de demonii ei lăuntrici și mare – a lumii, în care se înmulțesc războaiele și crește inflația) se deteriorează și, în fața greului ce urmează, trebuie să aibă suficiente provizii pentru a rezista. Modelul e, bineînțeles, al celor cu funcții publice, pentru care acestea nu sunt altceva decât un vehicul de îmbogățire personală. Oarecum toți și-au însușit lecția de bază a capitalismului redus la darwinism social: singurul lucru comun e cel care ne întoarce pe fiecare împotriva celorlalți – concurența. Nu trăim împreună cu ceilalți, ci împotriva lor.
S-ar zice că s-au întors anii ’80, cu sărăcia și închiderea fiecăruia în lumea problemelor lui. Se spunea atunci că „mămăliga nu explodează”, din simpla rațiune a faptului că omul care se gândește numai la ziua de mâine și la familia lui nu are nici timpul, nici disponibilitatea de-a vedea problemele lumii în care trăiește și – mai ales –, luptând-se cu ceilalți pentru fiecare bucățică de pâine, nu are cum se asocia cu ei pentru a mișca ceva în mediul lor comun. În mod straniu, după 34 de ani și prosperitate indiscutabilă, tot aici am ajuns. Evident, acum nu mai e vorba de un pui sau de o rudă de salam, ci de case, de funcții și de rente, dar mecanismul de funcționare – și de supunere – a oamenilor a rămas același. La începutul anilor ’90 ne imaginam cu toții – asemenea lui Francis Fukuyama – că prosperitatea e condiționată de libertate și, reciproc, libertatea produce în mod necesar prosperitate. Numai că experiența ne-a arătat-o: am petrecut cea mai mare parte din drumul care ne-a adus unde suntem săraci și liberi. Iar acum, când nu mai suntem nici pe departe așa de săraci ca atunci, constatăm că se duce și libertatea. În fapt, omul poate fi supus presiunilor care-i îngrădesc libertatea, oricât de sărac sau de bogat ar fi. Și – cine știe? – poate bogații cedează mai ușor, dat fiind că ei au mai mult de pierdut.
Cum am ajuns aici? Într-un anumit fel, situația actuală era înscrisă chiar în acel trecut care – cu cât crește distanța ce ne separă de el – devine tot mai mitizat. Căci, cu mult înainte de mirabilul Decembrie oamenii, oricât ar clama astăzi egalitatea, își doreau – de fapt – să se deosebească unii de alții (din cât mai multe puncte de vedere: al bunăstării, al educației, al poziției sociale etc.). Nu e neapărat ceva rău în asta și, supusă unor reguli clare și respectate, concurența ar fi putut fi – și la noi, ca-n alte părți – un motor de dezvoltare socială. Numai că, de la bun început, ispita de-a înlocui drumul cu saltul și onestitatea cu furatul startului a fost prea mare. Unii compatrioți s-au grăbit să „privatizeze” în folos propriu tot ceea ce le-a încăput în mână. Iar apoi, au inventat legea de deasupra legii: „principiul bunului dobândit”. Evident, dacă a putut unul, au putut mai mulți, iar faptul de-a o fi făcut, plus beneficiile de care s-au bucurat, le-a dat o conștiință de castă care i-a îndemnat să creadă că sunt deasupra celorlalți. Când s-au trezit, ceilalți au realizat că sunt perdanții unui joc care – în bună măsură – s-a jucat fără ei. Și, în loc să se asocieze pentru a impune crearea unor reguli care să nu mai permită așa ceva, ei s-au întors – cu invidie – unul împotriva altuia, ca nu cumva un altul să-și depășească situația și „să se ajungă”.
Prinși între cei care s-au realizat și au transformat beneficiul economic în putere politică (menită, între altele, a-i impozita pe perdanți) și invidia acestora din urmă față de orice tentativă de depășire a condiției mediocre a majorității, omului comun nu i-a mai rămas decât o singură șansă de-a se îmbogăți cu mintea și cu mâinile lui: să plece în străinătate. În realitate, acest exod masiv a privat țara nu doar de forța de muncă după care ne tânguim astăzi, ci și de atitudinea civică a celor care ar fi putut forța decidenții să reglementeze onest piața muncii și să creeze un spațiu în care concurența să fie reglată de onestitate, de muncă și de calitate, nu de impostură, de funcții și de „merge și așa”. Acum, principalii interlocutori ai puterii în România nu sunt cei care muncesc, ci pensionarii, care nu mai așteaptă reguli, ci doar „să li se dea ceva”. Regulile spațiului public, atâtea câte sunt, țin mai mult de imperativele compatibilității europene. Pe lângă ele – dar mai mult încurcând (deoarece sunt făcute ca să fie falsificate și să constituie vămi interne) – sunt nenumăratele noastre regulamente administrative. În fine, ce nu e de observat în lume e proiectat în absolut ca lege religioasă, căreia însă doar Dumnezeu îi ține socoteala.
La începutul anilor ’90 se discuta pasional, în familie, pe stradă, la manifestații, despre problemele societății noastre și despre căile de rezolvare a lor. Văzută de departe, astăzi, pasionalitatea aceea ne pare surprinzătoare. Dar ea are o explicație: imediat după Revoluție, oamenii aveau sentimentul că au ceva de spus, că pot face ceva și că – în ceea ce privește schimbarea lumii noastre – cuvântul și fapta lor contează. După trei decenii și jumătate, această încredere a dispărut aproape cu desăvârșire. Fie, animați de gândul de a face ceva pentru ei înșiși și pentru cei apropiați lor, s-au retras din spațiul public, fie au simțit – progresiv – cum acesta le este expropriat. Adevărul e acela că nu vocalizele, oricât de bine intenționat ar fi cel care le emite, sunt cele care conturează un mediu al înțelegerii comune, ci discursul argumentat și capacitatea de-a cuprinde problematica discutată. Toate acestea presupun – în amonte – o școală temeinică și exersarea capacității de judecată. Or, ceea ce am văzut în aceste ultime decenii a fost declinul, tot mai spectaculos, al educației, care a ajuns un soi de impostură generalizată. La 18 ani, un tânăr are toate șansele să știe cum se copiază (mai ales plagiind de pe internet), cum se cumpără favorurile profesorilor și ale diverselor „comisii”, cum să se „descurce” la bacalaureat, cum se plătesc „fondul clasei”, „meditațiile private” și alte multe asemenea. Dar, în același timp, poate să fi rămas cu cunoștințele unui copil de clasa a IV-a – a V-a. Și, în rest, cu multe, multe emoții...
Încă de la jumătatea primului deceniu de libertate, cuvântul public și dezbaterea au fost confiscate de talk-show-uri. Așa cum erau ele, discuțiile stradale și polemicile ocazionale îi solicitau pe oameni să formuleze, să argumenteze și – inevitabil – să treacă prin judecata lor diversele contexte la care se raportau. Talk-show-urile i-au transformat în privitori pasivi ai unor meciuri la care li se oferea iluzia că sunt arbitri și judecători. Destul de repede, au pierdut și această pretinsă poziție, căci a apărut moderatorul „justițiar”, cel care-și lua la rost intervievații intimidându-i haiducește. Telespectatorul era redus la condiția unui simplu aprobator. Apoi, pe lângă „moderatorii” puși pe „dreptate” pentru popor, au apărut și invitații pe măsură: totul a devenit un circ, o cacofonie de vocalize suprapuse și de interjecții care nu mai numesc nimic. Pentru a păstra o aparență de media în acest wrestling generalizat, s-au introdus „dezvăluirile”. Acestea sunt de două feluri: fie reglări de conturi între diverse „grupuri de interese” (ce scot la lumină lucruri la care procuratura nu are cum să ajungă), fie diverse episoade șocante care țin de sex și de violență (adică, de acei stimuli pavlovieni ai animalului din noi). Însumate, circul continuu și dezvăluirile ce expun abjecția socială (pe care nicio justiție nu mai pare a o putea limita) creează o stare de panică permanentă la nivelul celor care mai apelează la „mijloacele de informare în masă”.
Pe acest fond, profitând de necesitatea campaniilor publice din vremea pandemiei, guvernul a cumpărat – la un preț ridicol – majoritatea mediei autohtone. Acum, subiectele sunt controlate, temele sunt acceptate, discuția e limitată și se vorbește despre ceea ce consideră puterea util să se vorbească. Fie-mi permis un pronostic: la fel va funcționa „media” și-n campaniile – patru la număr – care ne așteaptă. Vocalize, circ, „dezvăluiri”, panică și – apoi – dintr-odată, omul care le va rezolva pe toate, liderul de care avem nevoie. Fără îndoială primitivă, schema aceasta funcționează la nesfârșit. Fiecare va înțelege trucajul și minciuna, însă doar toți – sau, în orice caz, mulți – o pot respinge. Și, în lipsa spațiului public care să-i adune pe cei mulți, ea are toate șansele să treacă. //
