Economia de cazinou

Cu două săptămâni în urmă, FTX, o platformă de schimb a monedelor virtuale (deținută de Sam Bankman-Fried, un „copil-minune” al „noii economii”) și-a declarat falimentul după ce a pierdut – în câteva zile – 16 miliarde de dolari. Potrivit estimărilor presei americane, Elon Musk – care rămâne în continuare cel mai bogat om din lume – a pierdut în cursul acestui an peste 100 de miliarde de dolari. Iar capitalizarea mărcii sale de automobile, Tesla, a scăzut cu 126 de miliarde de dolari după ce excentricul om de afaceri a cumpărat platforma Twitter. Nici Mark Zuckerberg, patronul Meta (căruia-i aparțin Facebook, Instagram și WhatsApp) nu stă prea bine; minusul lui din acest an se cifrează la aproape 84 de miliarde – tot de dolari. Din lista primelor 10 companii din lume în ceea ce privește capitalizarea, una singură – ARAMCO (principalul producător de petrol saudit) – are legătură cu o economie materială; restul, toate, sunt legate de „revoluția inteligenței artificiale”. Tesla, aflată pe locul 6 în acest clasament, e – în continuare – mai curând o promisiune decât o realitate (căci, pe de-o parte, performanțele motorului electric sunt sub așteptări, pe de alta, mereu se recheamă pentru verificări diverse loturi de mașini). În fine, poate merită menționat și acest lucru: valoarea Apple e estimată la 2,8 trilioane (mii de miliarde) de dolari, aproape cât PIB-ul Franței (2,9 trilioane de dolari). PIB-ul României e 284 de miliarde de dolari, adică aproximativ jumătate din valoarea grupului Meta (565 de miliarde).

Evident, prima mirare se referă la aceste cifre, cu adevărat astronomice. Cum s-a ajuns la ele? Într-o carte de interviuri (de la începutul anilor 2000), profesorul Moshe Idel spunea – nu fără umor – că, atunci când a ajuns el în Israel (la începutul anilor ’60), în întreaga lume erau trei miliardari, iar în momentul interviului erau mai mulți de-atâția doar în cartierul din Ierusalim în care locuia reputatul cercetător al Cabalei. Cifrele mari sunt, în economie, simptomul inflației. Undeva, între anii ’60 și anii 2000, economia mondială a explodat, iar unda de șoc a acestei deflagrații se amplifică pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre. Despre ce e vorba? În linii mari, de fenomenul pe care-l numim globalizare. Acesta din urmă se referă la interdependența piețelor și la nivelarea consumului, grație cărora o firmă locală (și, până în epoca internetului, toate firmele erau locale) e în măsură să producă „delocalizat” (adică cu mână de lucru ieftină, din țările sărace) și – astfel – să coboare prețul produselor sale care, tocmai în virtutea acestei ieftiniri, devin vandabile la o scară (practic) planetară. Altfel spus, pe de o parte producția se ieftinește (scăzând costul muncii), pe de altă parte – grație accesului la noi piețe – vânzările cresc exponențial. În felul acesta „șocurile petroliere” din 1973 (de după Războiul de Yom Kippur) și din 1979 (consecvent Revoluției Islamice de la Teheran) sunt depășite și – după un interval de „stagflație” – economiile occidentale redemarează într-un regim mai accelerat decât în „glorioasele decenii” de după Război.

Căderea comunismului (și a variilor dictaturi de stânga din întreaga lume), la finele anilor ’80, are două consecințe: prima dintre ele este dezenclavizarea țărilor de inspirație marxistă. Mai mult sau mai puțin – și în ciuda CAER-ului și a „ajutorului frățesc” –, acestea fuseseră în situația de a edifica economii autarhice, bazate pe modelul sovietic, în care exista, eventual, un mai mic sau mare (dar niciodată semnificativ) aport occidental prin joint-venture-ile cu Vestul. Lohn-ul – sau „producția pentru export” – exista și în vremea aceea, atâta doar că nu dădea norma economiei socialiste, ci era doar „un sector” al acesteia, menit a face rost de valută pentru alte proiecte ale regimurilor comuniste. Căderea autocrațiilor de inspirație moscovită înseamnă, de facto, demantelarea economiilor închise și planificate și „disponibilizarea” unei mâini de lucru uriașe – disciplinată și acceptabil calificată – care poate fi, imediat, încadrată în economia (deja) globală. Pentru încă o dată, după intrarea pe scena producției mondiale a Chinei (începând cu 1978), masa de forță de muncă a Estului (dar și a celorlalte țări ce gravitau Uniunea Sovietică) face ca productivitatea muncii să se accelereze, iar costul final al produselor să coboare la nivelul under middle class-ului planetar, care – grație unei urbanizări tot mai rapide și difuziunii fulminante a internetului (ce substituie – într-o anumită măsură – școlarizarea) – devine „noua clasă” majoritară a deceniilor neoliberale.

Liantul ei îl constituie, cum spuneam, internetul. Acesta nu e doar un mediu de comunicare, ci și – poate mai ales – unul de difuzare a viselor, a dorințelor, a proiecțiilor de tot felul și, implicit, a felului în care acestea se articulează în lume: reclame și modele. Prin intermediul calculatorului și, cu începere din anii 2010, a smartphone-ului, modelele se răspândesc instantaneu la scară planetară, devenind vectorii principali ai uniformizării și în special ai consumului. Noile generații, cele care cresc cu aceste tehnologii, își marchează cronologia vârstelor prin succesiunea (tot mai rapidă) a modelor și, în egală măsură, se încredințează acestora ca unor unificatori meniți a relativiza zidurile solitudinii care se amplifică și ele odată cu imersia (tot mai timpurie) în ecrane. În plus, tinerețea coboară tot mai mult către copilărie și vorbim nu doar de adolescență (peste 14 – 15 ani), ci și de preadolescență (care tinde să înceapă imediat după 10 ani). La această vârstă, copilul nu e format, dar – pe de o parte – începe să se detașeze (inclusiv sub forma revoltei) de mediul familial și școlar, pe de alta e extrem de mimetic și adoptă (de-a valma) coduri din mediile cu care se identifică. Acestea au ca proiecție concretă grupurile de alți (pre)adolescenți din spațiul vieții sale efective, dar, mai ales, cele de pe rețelele sociale și din filmele sau clipurile care funcționează ca markeri identitari ai acestor grupuri. Or, fapt banal, toate aceste „medii” sunt încărcate de ideologie și de reclamă și – între vizualizare și cumpărare – îl înscriu pe tânăr în logica abruptă a consumului de masă. O societate care celebrează tinerețea veșnică sărbătorește în ea vârsta consumului adictiv.

În felul acesta, exploziei geografice – consecventă căderii comunismului – îi urmează explozia generațională a „noilor media” și a rețelelor sociale. Îi este propriu pasionalitatea de moment, care o face să urmeze moda cu o fidelitate pe cât de intensă, pe atât de scurtă (căci oricărei mode îi urmează altă modă). Însă momentul de intensitate maximă este cel de identificare totală cu modelul la care tânărul se raportează. Aceasta se reflectă în ajustarea întregului său comportament în funcție de acest tip uman și, în special, în copierea datelor lui exterioare: amenajare a interiorului, mașină, haine, accesorii, mod de viață (hrană, sport, călătorii) etc. Toate acestea sunt vandabile și ele depășesc cu mult ceea ce oferea industria modei în urmă cu câteva decenii. În mod surprinzător, piața dictează chiar și în domeniul vieții lăuntrice: genul acesta de salt pasional de la un lucru la altul, intensitatea identificării cu o modă/un model și dezamăgirea ce urmează relativizării ei/lui au devenit un domeniu à part entière al psihologiei – se numesc emoții. În urmă cu doar câteva decenii, economia era domeniul raționalității (aproape) pure (Nobelurile în această arie se dau – încă! – pentru modelizări matematice ale mecanismelor de piață); acum – grație generalizării consu(meris)mului adictiv, a ajuns domeniul pasionalității. Nu mai contează despre ce anume e vorba, de vreme ce e un lucru împărtășit – grație rețelelor sociale – la scară mare și în care oamenii (în general foarte tineri) cred cu sinceritate. Propria credință în ceva a devenit garanția adevărului acelui lucru.

Acesta e fondul pe care se joacă economia de cazinou. Totul e intensitate maximă (autenticitate, ar fi spus oamenii interbelicului), într-un joc de ruletă care repune în discuție totul cu fiecare rotire. Nu mai există nici trecut, nici repere fixe (acumularea lentă bazată pe muncă și produsul care ameliorează ceva în lume), ci doar pasionalitatea care s-a mutat de pe terenul de fotbal în mediul virtual și care îi ține branșați pe cei care intră în joc. Cred că aceasta e ideologia subiacentă a monedelor virtuale: capacitatea de-a te pasiona total și de-a specula euforic... nimicul. O să se poată obiecta că, totuși, ca în cazul lui Sam Bankman-Fried, cotat a fi geniu matematic, aici – în domeniul inteligenței artificiale – avem de-a face cu știința „grea” și cu cifrele cu care operează aceasta. Numai că mi se pare că, din ce în ce mai mult, uităm un lucru: dacă transpunem orice în serii de cifre, la nivelul acesta totul poate fi corelat cu totul. Și, tocmai de aceea, în lumea „noilor tehnologii” nu e niciodată clar unde se termină știința și unde începe magia.

Vreme de milenii, economia, cu producția ei, a reprezentat deopotrivă realul palpabil și – prin activitatea la care solicita – unificatorul comunitar. Acum a ajuns aproape cu totul volatilă. Nu mai e de domeniul realului, ci e o funcție a dorințelor noastre. Și nu ne mai unește decât în pasiunea jocului ce ne oferă nu atât promisiunea câștigului, cât iluzia ieșirii din platitudinea – și singurătatea – cotidianului. Întrebarea e dacă o asemena economie – volens nolens planetară – are un viitor. //