De același autor
Câteva afirmații ale prim-ministrului – cea referitoare la finanțarea diferențiată a facultăților ai căror studenți se angajează în domeniu sau cea legată de obligativitatea unor ani de activitate în zonele defavorizate a absolvenților de medicină – au stârnit reacții în media online. Premierul vede, ca majoritatea cetățenilor, faptul că – în bună măsură – mediul universitar funcționează în gol. Realizează nevoia unei schimbări (termenul de „reformă” e prea compromis pentru a mai fi folosit), însă – nefiind un domeniu în care să aibă competențe – nu știe de unde s-o apuce. Tentația lui e aceea de-a proceda ca în administrație: cu tăieri salariale și cote fixe pentru anumite cerințe. Problema e aceea că, în învățământ, e greu de evaluat eficiența unei măsuri radicale luate acum; se poate foarte bine ca peste 4 sau 8 ani să se dovedească excelentă, tot așa cum se poate dovedi dezastruoasă. Pe de altă parte, starea sistemului educativ e atât de proastă, încât s-ar putea ca prim-ministrul să-și piardă răbdarea și să treacă la aplicarea paușală a unor reduceri de ansamblu, spunându-și că – oricum – lucrurile nu pot merge mai prost decât acum și – ca atare – e indiferent cum reacționează sistemul la măsurile lui.
Cum funcționează lucrurile la ora actuală? Trei măsuri (e drept, aproximative, pentru că se bazează pe exit-polluri și sondaje) ne dau o idee asupra a ceea ce produce școala românească actuală, la toate nivelurile: disponibilitatea de vaccinare a fost net mai mică la generațiile tinere (18–24 de ani) decât la cele vârstnice (peste 45 de ani), preferința pentru AUR e dublă în rândul tinerilor față de cea din rândul vârstnicilor și aproximativ o treime dintre tineri se manifestă pentru Călin Georgescu. Firește că aici e, într-o anumită măsură, și pasiunea contestatară și revoluționară a tinerei generații și conștiința ei că accesul la beneficiile sociale de care au avut parte părinții și bunicii lor (locuință la prețuri accesibile, loc de muncă sigur, perspective de creștere profesională, școala ca ascensor social) îi e mult mai dificil. Pe de altă parte, înclinația spre teorii conspirative și spre populism e dovada faptului că ambele direcții majore ale educației (cea care ține de cultura științifică ce permite înțelegerea fenomenelor naturale, inclusiv a celor de sănătate, și cea legată de cultura umanistă, care descrie societatea și logica funcționării ei) nu reușesc să le ofere tinerilor un minim necesar înțelegerii lumii în care trăiesc. Întrebarea este: ce le mai oferă școala?
Lucrurile de mai sus au, în general, două explicații uzuale: prima ține de profesori. Aceștia – se spune – nu-și mai fac treaba, sunt deprofesionalizați, dezinteresați, trăiesc numai din meditații (în preuniversitar) și din proiecte (în universitar), nu mai au nicio autoritate (sau, dimpotrivă, se poartă tiranic) și-i lasă pe copii / tineri să facă ce vor (sau, în cazul tiranilor, îi pun să facă lucruri absurde). Să remarcăm faptul că, în ciuda mitologiei de „Domnu’ Trandafir” – și a nostalgiilor din „cei mai frumoși ani” (simetrică patetismelor cu „copiii, viitorul nostru”) –, profesorii nu se bucură de prea multă considerație în lumea noastră. Pentru mulți adulți, profesorul rămâne asociat cu umilința pe care-o resimțeau, copii fiind, când erau scoși la tablă și nu știau răspunsul. Părinți, mai ales din „lumea bună”, sunt tentați să-i trateze pe dascăli ca pe niște servitori domestici: cei care se ocupă de copiii lor atâta vreme cât ei sunt ocupați cu lucruri mai importante. În plus, e la modă gentle parentingul și părinții aceștia sunt indignați de faptul că micul domn Goe pe care-l lasă școlii nu le e livrat la finele orelor ca un mic lord englez, politicos, disciplinat, harnic și dispus să îndure greul. Mai au ceva în comun cu profesorii, un fel de afacere care se face „așa cum se fac” afacerile la noi: cu zâmbete false, priviri oblice, bănuieli inavuabile și bani ce trec dintr-o mână-ntr-alta – meditațiile. Părinții scot banul din buzunar „pentru copilul lor”, deși nu prea înțeleg de ce trebuie să plătească ceea ce – teoretic – școala oferă gratuit. Probabil că cei mai mulți dintre ei văd în meditații un soi de șantaj pe care-l practică sărăcimea profesorală față de celelalte categorii sociale. Și, deși sunt nevoiți să cedeze („pentru copilul lor”), le poartă o ranchiună tenace inșilor dubioși care i-au strâns la-nghesuială. Iar cei care-au trecut printr-o facultate își mai amintesc de profesorul care trântea câte-un an întreg pentru că data examenului căzuse în ziua lui de pescuit, pentru că avea un acces de gastrită sau – pur și simplu – fără motiv. Așa că, într-un anumit sens, nu e de mirare că le e pus în cârcă eșecul educației. Până la urmă, zice lumea, nu e clar ce fac profesorii: carte și – mai ales – disciplină nu mai fac, examene serioase nu mai dau. Măcar de-ar sta și ei opt ore la lucru, precum cei din fabrici și uzine!
A doua explicație, în principal din mediul educațional, se referă la subfinanțarea învățământului. Acum (dacă mi-e îngăduită o doză de umor negru), învățământul a avut măcar un traseu previzibil: anume acela al unei subfinanțări constante. Alte domenii – gândiți-vă la diverse industrii – au avut momente de bugete incredibile, după care s-au prăbușit complet. Din starea de fapt, putem deduce măcar un lucru: și anume că situația finanțării educației nu va crește niciodată în mod spectaculos. Va rămâne multă vreme – date fiind problemele cronice ale economiei românești – în jurul a 2,5–3,5% din PIB (departe de faimosul 6% înscris în vechea lege). Lucid vorbind, cu această realitate ar trebui să compunem și, pornind de la ea, să gândim ce se poate face realmente pentru școală. Fie-mi îngăduit să o spun apăsat: nu banii aceștia sunt problema cea mai mare, ci faptul că ei se împrăștie aiurea, fără a ajunge acolo unde ar putea fi realmente folositori. Și sistemul de învățământ, precum cele politic, administrativ, militar, sanitar și mai ce-vreți-dumneavoastră, s-a sedimentat în ultimele decenii în forma unei piramide feudale care nu poate fi destructurată. Toată această structură domenială funcționează pe un principiu foarte simplu: jumătate din orice investiție se oprește la vârf (în speță la primii 10%) și cealaltă jumătate satisface nevoile a 90%. Asta înseamnă că, din start, o treime din fonduri sunt risipite fără niciun beneficiu. Nici măcar de fidelizarea „conducerilor” nu poate fi vorba, căci acestea se pleacă în fața oricărei stăpâniri care le acordă veniturile dorite. Încă minimum 20% se pierd din neștiință, prostie, orgolii, suprabirocrație, lucruri fără noimă etc. Ca atare, peste 50% din ce primește educația se duce pe apa Sâmbetei din start. Din restul se înjgheabă ceva, mai mult sau mai puțin util, în funcție de oameni, de idei, de context, de „sprijinul de sus”. Cam asta e starea de fapt.
Cum s-a ajuns aici? La fel ca peste tot: lucrurile au fost lăsate să meargă în voia lor și – foarte repede – banul a ajuns să dicteze totul. O să mă opresc doar la sistemul universitar: mai înainte de toate, încă din 1990, au apărut universitățile private. De la bun început acestea n-au fost nimic altceva decât mari întreprinderi de drenare a banilor celor înscriși și de scoatere a lor din șomaj. Din 1994–1995, și universitățile de stat și-au dat seama că această metodă de colectare financiară e eficientă și au introdus „locurile cu taxă”. Afluxul masiv de studenți dintre 1995 și 2008 a dus la o explozie a angajărilor în universități, a schemelor de posturi și, implicit, a „funcțiilor de conducere”. Toate, decontate în salarizare. Apoi, în chip normal, au venit cumulurile: de norme, de funcții „de conducere” cu cele didactice, de varii „comisii”, de pensie cu salariul. Apoi au apărut „indemnizațiile”: „de conducere”, „de proiecte”, de comisii, de procesare a dosarelor, de orice. După aceea, pe lângă funcția universitară a mai venit și directoratul unui „centru de cercetări” sau „institut de studii”. Începând cu 2005, a ajuns și la noi moda proiectelor și a granturilor, unde doar „cei mai buni” pot ajunge directori. În fine, diversele „comisii naționale” – de la doctorate la ARACIS și CNATDCU. Adunate cu vechimea, cumulate „rațional”, toate acestea se ridică – pentru 5–10% din personalul universitar – la 7.000 – 10.000 de euro pe lună. Acesta e avansul concret care s-a făcut în învățământul universitar.
Pentru ca lucrurile să meargă înainte e nevoie de ceva foarte simplu: de studenți în masă. Numai că, după 2008 (an în care intră în facultate ultima generație de decreței), numărul acestora scade constant (și-n ultimii ani dramatic). Totuși, „piramida de funcții” trebuie menținută, pentru a nu afecta veniturile celor „de la vârf”. Cum? Primind pe toată lumea. Bine ar fi – cum propunea doamna Andronescu – și pe cei fără bacalaureat. Dacă nu merge așa, orice diplomă – indiferent de notă (și, mai ales, de cunoștințele tânărului) e binevenită. Apoi, promovându-i pe toți. Cine dă afară oameni care plătesc?! La limită, dacă sunt puțini, promovându-i și pe cei care nu vin, ba chiar și pe cei care s-au retras. Nici cu diplomele nu e rău, dat fiind că mulți își cumpără lucrările de licență – și încă direct „de la sursă”. Apoi, reciclându-i la masterat, unde – de facto – cei mai mulți nu vin decât la examene (dacă vin și la acestea). Practic, nicăieri nu se mai face o examinare serioasă: nici în școli, nici în universități. Un tânăr semianalfabet, dispus „să ungă” – cu sume modice – niște rotițe din mecanismul administrativ, se poate vedea doctor, fără a fi citit o carte în viața lui. Nimeni nu i-o cere, pe tot „parcursul lui academic”. Și – evident – nici la angajare, mai ales „dacă are pe cineva” acolo unde intenționează să intre.
Spuse așa, lucrurile par trăsnite. Dar – să nu uităm – bătaia lor e în social: genul acesta de „absolvenți” a umplut administrația și serviciile noastre. Majoritatea nu știu altceva decât să facă „ce zice șefu’” și „să se-nvârtă” pentru ziua în care vor fi ei șefi. Iar atunci, ca toți cei de peste 10.000 de euro pe lună, nu au decât o preocupare: case aici și copiii plecați în străinătate. Case aici înseamnă bani imobilizați în construcții, care nu circulă în economie, iar copiii plecați înseamnă pierderea celei mai bine calificate mâini de lucru (tocmai pentru că părinții lor „știu cum se face școala” la noi). Pe scurt, avem o clasă care sustrage fonduri uriașe de la stat, din care o parte le bagă în pământ, iar cealaltă – majoritatea – le scoate afară din țară. Altfel spus, o uriașă delapidare la scară națională.
