Epoca lui Nimeni

Aceste alegeri, la fel ca și campania lor, sunt cam cum erau cele de pe vremea lui Ceaușescu. Consemnul e: faceți ce vreți, descurcați-vă cum știți, dar să nu se întâmple nimic.

Mihai Maci 28.05.2024

De același autor

Cu greu și-ar putea imagina cineva, astăzi, pasiunile electorale din alte vremuri. Cum le-am putea povesti tinerilor de clivajul – care străbătea uneori și familiile – dintre Iliescu și Coposu sau, mai apoi, dintre Iliescu și Roman? De hotărârea cu care oamenii se duceau la vot, în procente de neimaginat acum, și de încrederea cu care-și votau aleșii? A fost un timp în care lumea credea în politică, în dezbatere și în capacitatea celor aleși de a schimba ceva în ordinea lumii și a vieților noastre. După decenii de alegeri formale, al căror rezultat era cunoscut dinainte, la care toți se duceau pentru că „se ținea evidența personalului”, libertatea a însemnat (și) această posibilitate de afirmare a voinței proprii prin opțiunea electorală.

 Da, retrospectiv, putem spune că nu s-au făcut cele mai bune alegeri, că – cel mai adesea (și-n buna tradiție a istoriei precedente) – alegerile se focalizau pe persoană, nu pe program, că mai nimeni nu cunoștea mecanismele instituționale de care depindeau aleșii, că poporul alegător trecea mult prea repede de la pasiune la dezamăgire, că, nu de puține ori, votul era motivat de o reactivitate mai pasională decât buna informare. Cu toate acestea, politica făcea valuri: oamenii urmăreau campaniile, erau prinși măcar de jocul de scenă al celor pe care urmau să-i voteze și – într-un fel sau altul – toate acestea le lărgeau orizontul și-i scoteau din lumea lor mică, cu problemele ei. O suită de campanii bine gândite, de alegeri oneste și – mai ales – de politici publice în siajul promisiunilor electorale ar fi putut acționa, în timp, ca o formă de educare a electoratului.

Dacă ne uităm la ceea ce-a ajuns acum o campanie electorală, avem toate motivele să fim dezamăgiți. Nu mai există programe politice, nu mai există idei, nu mai există dezbateri, nu mai există personalități. Au rămas niște bannere cu fotografii (photoshopate), niște declarații (publicitare) la anumite ore pe la televiziuni, mesaje și fotografii cu realizări în online și... cam atât. Lucruri care izbesc prin falsitatea lor manifestă și care nu mai atrag atenția nimănui (deși sunt pretextul devierii a sume importante de bani în „publicitate electorală”). Singurele subiecte demne de interes sunt cele cu politicienii având probleme penale, care – întâmplător sau nu – sunt dezgropate în această perioadă. Un străin care ar traversa România în zilele acestea nici măcar nu și-ar da seama că suntem în campanie electorală. Și e vorba de cele două alegeri care – în felul lor – contează cel mai mult: cele locale și cele europene.

 Ar merita spus un lucru: acest tip de „campanie” redusă la câteva afișe și câteva „declarații de presă” (mai exact preluate de presă de la partid) avantajează, în chip inevitabil, candidații fără niciun profil. În fond, tot ce avem e o imagine și câteva cuvinte, despre care se poate pretinde că „au fost scoase din context”. Nu știm cine e omul (căci biografiile publice sunt la fel de lucrate ca fotografiile), nu știm ce gândește, nu știm cum gândește, cum se poziționează față de o problemă sau alta și față de tezele adversarilor săi. De fapt, nu știm nimic despre omul în cauză. Viața lui se împarte în două: de o parte imaginea aceasta care, animată, strânge mâini și vorbește (cel mai adesea fără sonor, căci e înlocuit de muzică patriotică, iar atunci când vorbește, repetă aceleași propoziții), pe de alta „dezvăluirile” cu care suntem inundați în scurt timp. Unii ar spune că e amuzant, alții că e semnificativ faptul că tocmai pe meleagurile vampirilor, cei chemați să conducă țara au devenit – literalmente – niște arătări.

0

Să nu ne mirăm, deci, de „personalități” precum Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu, Lucian Bode, Paul Stănescu și-atâția alții. Și nici de George Simion sau Diana Șoșoacă. În cazul ultimilor, nu cred că e cineva care să fi reținut ceva din ce au spus aceștia vreodată; tot ce-i rămâne omului în minte e că sunt anti-tot, că urlă și – dacă-i nevoie – dau cu pumnul. Oamenii aceștia sunt creația unui tip de politică în care prezența publică e „filtrată” la nesfârșit și tot ce se oferă e o imagine neutră care, la limită, poate fi a oricui. E epoca lui Nimeni. Cei pe care i-am înșirat mai sus nu sunt decât avatarurile lui, în simultaneitate. Efectul lor asupra alegătorilor e devastator. Probabil că ei își imaginează că această estompare le permite să facă ce vor la adăpostul imaginii oficiale; în fapt, induc o nesiguranță și incertitudine uriașă în corpul social. Căci, de vreme ce nimeni nu știe cine sunt cei care conduc, dincolo de fotografia de propagandă sunt proiectate scenarii halucinante care sublimează (și agită) spaimele mulțimii.

 

Când s-a produs această mutație? Ea a fost un proces lung, la fel de vechi ca democrația noastră, pe care l-a accelerat ultimul mandat al președintelui Iohannis. De la bun început, ceea ce ar fi trebuit să meargă în direcția reflexivității și a judecății a alunecat pe panta „tabloidizării”. Presa noastră – liberă peste noapte – nu avea regulile dezbaterii civilizate și partizanatele pasionale au devenit, în media, campanii de calomniere. Doar rigiditatea „tovărășească” în care fusesem crescuți cu toții le împiedica să depășească un anumit prag (căci, pe vremea aceea, dincolo de pragul respectiv se întindea puterea – greu cuantificabilă – a „organelor”). Dar mai ales datorită proaspăt înființatelor televiziuni particulare, deopotrivă ceea ce înțelegeam prea bine (dar nu puteam influența) și ceea ce nu înțelegeam s-a putut converti în umor, parodie, bășcălie; detensionând o scenă publică ale cărei personaje (nu realizam atunci) începeau să ne scape.

 

Gafele Convenției Democratice, slaba prestație a președintelui Constantinescu, inadecvarea PNȚ-CD la realitatea anilor 2000 au avut ca efect dezamăgirea unui electorat care aștepta de la alternanță „a doua Revoluție”. Privatizările – necesare, dar lipsite de contraponderea unor alte inițiative economice care să absoarbă mâna de lucru – au creat o masă de șomeri care și-a proiectat frustrările în urletele și în gesticulația lui Vadim Tudor. Între timp, dezbaterea publică, aceea a piețelor în care se aduna lumea și se nășteau „manifestări spontane”, a fost înlocuită de talk-show. Tot așa cum țara era condusă prin reprezentați și discuția asupra problemelor noastre a început să se poarte prin cei care se autointitulaseră „formatori de opinie”. Pasiunea populară care vizase, la început, oamenii politici a poposit un timp asupra lor, apoi s-a disipat ireversibil.

 

Poate normal, ascensiunea României către prosperitate a făcut ca interesul acordat politicii să scadă din ce în ce mai manifest. Mai înainte de toate, ridicarea vizelor pentru cetățenii români din 2002, care a marcat începutul emigrației de masă. Apoi, firește, integrarea din 2007. Între ele, și mai apoi, afluxul de produse ieftine din Asia care, cuplat cu instalarea marilor retaileri, a permis decolarea vânzărilor și dezvoltarea construcțiilor familiale. În mod straniu, ascensiunea bunăstării i-a izolat pe oameni, cantonându-i în problemele proprii și în cele ale familiei. Tot așa cum internetul – conceput ca mijloc de comunicare – devine, din ce în ce mai mult, un factor de izolare. Pe acest fond, media s-a orientat rapid către piață, compensând oboseala muncii cu programele de divertisment. Tot divertisment au ajuns și talk show-urile politice: un soi de tutti frutti în care se vorbește despre orice, cu aceeași ușurătate și, mai mereu, de către aceleași persoane.

 

Ca o contrapondere la toate acestea, s-a dezvoltat media justițiară. În parte, de acest puseu – legitim, în fond – a profitat și președintele Băsescu atât în ascensiunea la putere, cât și în cele două referendumuri de suspendare. Dar justițiarismul lipsit de armătura instituțiilor statului, a unei școli temeinice și a curajului servirii binelui public e condamnat la butaforie. Așa am văzut „vedete” ale jurnalismului „dreptății”, despre care am aflat că au colaborat cu fosta Securitate, că sunt – în vremurile noi – ofițeri acoperiți, că se ocupă cu șantajul etc. Până la urmă, fiecare canal media a început să folosească toate epitetele („turnător”, „securist”, „soroșist”, „extremist”, „corupt”, „interlop” și altele) împotriva tuturor celor pe care conducerea trustului îi fixa ca ținte. Invers, toți prietenii patronului erau curați ca lacrima. Evident, cacofonia acestor acuze, după ce a trecut surpriza primului moment și spectacolul diversității a declinat, a început să plictisească. Dovadă e prăbușirea presei scrise și a audienței televiziunilor.

 

A

ici ne-a găsit „pacea lui Iohannis”. Profitând de pandemie și de necesitatea unor campanii media pentru niște măsuri necesare, dar impopulare, președintele – de conivență cu partidele politice (interesate ele însele de creșterea finanțării de la buget) – a început să pompeze bani în trusturile media, cu indicația (mai directă, mai discretă a) politicii de urmat. Lucrul – se pare – le convine tuturor: media câștigă mai bine ca-n vremurile bune ale jurnalismului, deși mai mult se face că face ceva (de vreme ce audiența nu mai interesează). Politicul e mulțumit că nimeni nu mai agită apele, oamenii de la vârf își pot vedea de ale lor (de afaceri), având totuși o imagine aproape necorodată. Nimeni nu mai înțelege ce se întâmplă de fapt, dar – la urma urmei – nimeni nu mai e interesat de ceea ce se întâmplă.

 

Așa că aceste alegeri, la fel ca și campania lor, sunt cam cum erau cele de pe vremea lui Ceaușescu. Consemnul e: faceți ce vreți, descurcați-vă cum știți, dar să nu se întâmple nimic. Pe vremuri, după Revoluție, menirea alegerilor era să schimbe ceva. Acum, pare-se, le facem ca nu cumva să se schimbe ceva. Numai că nimeni nu poate opri lumea pe loc. Și ceea ce nu se schimbă prin vot se schimbă sau în camarilă (cu lovituri din umbră), sau pe stradă (în chip violent).

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22