De același autor
Cu mulți ani în urmă, vorbind cu un om în vârstă – care prinsese toată perioada comunistă – îmi amintesc că acesta mi-a spus, la un moment, că, „pe vremea aceea”, scopul angajărilor (care – să nu uităm – erau doar la stat) nu era acela ca omul ce „intrea în pâine” să facă ceva, ci să aibă un salariu. Altfel spus, problema – pe vremea comunismului – nu era de natură economică (productivitatea industrială, de pildă), ci socială, așa cum scria în Constituție: într-o țară socialistă, toți „oamenii muncii” au un „loc de muncă” și nu există șomaj. Efectul acestei stări de lucruri a fost dublu: pe de-o parte, angajarea întregii populații în economie a făcut suportabile șocurile sociale pe care le-a presupus „construcția socialismului”. În definitiv, oamenii care plecau în masă (o treime din populație între 1960 și 1990) de la sat la oraș erau „încadrați” deopotrivă în „câmpul muncii”, în sistemul de repartiții și de „ordinea și disciplina” unui regim de supraveghere, ceea ce făcea ca această tranziție să fie percepută mai puțin ca un șoc și mai mult ca o promovare socială. Mai mult, penuria anilor ’80 (consecventă deciziei de plată a datoriei externe) estompează granițele dintre rural și urban de așa manieră că lumea acelui timp pare relativ omogenă. Abia liberalizările succesive de după 2000 (cu limitarea angajărilor la stat, creșterea prețului imobiliarului, căderea în irelevanță a studiilor universitare) fac ca mobilitatea socială să fie percepută traumatic de mulți dintre cei care-o încearcă.
Adevărata problemă e la nivel economic: logica socială a angajării universale nu face nimic altceva decât să multiplice producția – mai ales acolo unde aceasta nu depinde decât de mâna de lucru – fără un impact real nici asupra randamentului muncii (ocultat de cantitate), nici asupra calității (dificil de sesizat în afara comparației pe care o presupune piața). Pe toată durata ei, economia socialistă a produs mediocru, singurele deosebiri fiind sesizabile acolo unde întreprinderile erau militarizate și deficiențele de calitate asimilate sabotajului. Altfel spus, se producea acceptabil doar în condiții de presiune. În rest, ideea era aceea ca întreaga populație să fie ocupată (și, ca atare, să nu existe revolte ale marginalilor) și să trăiască – pe modelul autarhic al gospodăriei țărănești – din ceea ce produce. Calitatea produselor nu contează prea mult într-o economie închisă, în care oamenii sunt obligați să le cumpere; ba – mai mult – în epoci de penurie, chiar și produsele submediocre devin criterii de distincție socială (și, în treacăt fie spus, încurajează o întreagă industrie – deja privată – a reparării și a menținerii lor funcționale). Marea problemă apare atunci când economia închisă se deschide piețelor externe: atunci se vede, în mod manifest, limita productivității ei. Comunismul – cu urbanizarea și școlarizarea lui – a creat un orizont de așteptare pe care nu l-a putut satisface.
Începând cu 1990, lucrurile s-au îndreptat într-o direcție care – cu timpul – n-a făcut decât să se agraveze. Mai înainte de toate, România postrevoluționară a moștenit situația ultimilor ani ai comunismului: o economie incapabilă să satisfacă cererea internă (mai ales la capitolul alimentelor și al produselor de consum: haine, electrocasnice etc.), obligația întreținerii unei populații tot mai puțin lucrative (pe fondul demantelării industriilor ceaușiste), plus creșterea cererii și ca urmare a comparării cu restul lumii (devenită acum posibilă), și mentalului victimar (pe care „statul asistențial” al lui Iliescu îl cultiva). Morala e aceea că productivitatea scade constant, în vreme ce consumul crește mereu. Iar acest lucru – în mod evident – nu e posibil decât pe datorie (creșterea îndatorării externe și a deficitului intern). Integrarea europeană și fondurile ce-au venit odată cu ea – de coeziune și structurale – au permis ca această prăpastie dintre producția internă și consumul intern să se zărească mai puțin dramatic, deși, împinsă de deriva productivității muncii (faimoasa „competitivitate” de care ne vorbea domnul Verheugen), ea s-a adâncit mereu.
În fine, ultima lovitură a venit odată cu guvernarea „rotativă” Ciucă–Ciolacu. Tot ceea ce poate fi spus, retrospectiv, este faptul că ambii au făcut dovada unei incompetențe economice totale și au încercat să mituiască în masă populația pentru a-i vota la alegerile din 2024. Ideea fiind, probabil, aceea că după alegeri va începe o „nouă eră” și că vor șantaja Uniunea Europeană (cu argumentul luptei cu extremismul) pentru a obține fonduri de supraviețuire. Nu doar că n-a mers, dar mecanismul a și devenit incontrolabil în anul electoral și a lăsat în urma lui două lucruri: un buget complet ruinat (România fiind – de facto – în mai 2025 în imposibilitate de plată) și o frustrare socială (hrănită de pomeni electorale și de ideea că „oamenii merită mai mult”). Sigur, avem statisticile ce ne spun că trăim mai bine ca niciodată, că exporturile sunt fenomenale etc. Numai că ceea ce nu ne arată ele e că nivelul de trai se întreține din consumul unor produse de import, iar exporturile cumulate sunt ale companiilor private (unele lucrând în România în lohn) și nu aduc neapărat bani la buget. Marea noastră problemă e aceea că o politică de creștere economică bazată pe consum e puțin funcțională în România, dat fiind că – în bună măsură – consumul vizează produse de import. Ca atare, faptul de-a da bani pentru consumul intern revine la a crește importurile și – implicit – la dezechilibrarea balanței comerciale. Tot ce-i mai rămâne statului într-o asemenea situație e jocul cu TVA.
Acesta e contextul în care ajunge domnul Bolojan la conducerea guvernului. În mod cert, dânsul cunoștea problemele economiei din interimatul prezidențial. Ca atare, de la bun început, se apucă de o reformă a finanțelor statului menită, pe de-o parte, a reduce diversele privilegii – ce se acumulează și, de la un punct, cresc exponențial –, pe de alta (și cred că aici e accentul), a demonstra Comisiei Europene fiabilitatea României ca destinatar al fondurilor structurale. Căci, deocamdată, aceste fonduri sunt singurele sigure și previzibile pe care se poate conta, alături de impozitele directe și un procent (situat în jurul a 30% – cifră foarte mică) de colectare a taxelor și impozitelor. Mai mult decât oricine, domnul Bolojan e omul proiectelor mari, dar – în același timp – nu e cineva care să se aventureze în proiecte fără a avea spatele (financiar) asigurat. Numai că, la acest nivel, s-ar putea ca dânsul să se lovească de două probleme: prima e aceea ca fuga deficitelor să fie atât de mare, încât să-l oblige la o politică de reduceri și tăieri peste reduceri și tăieri de așa manieră că, de la un punct încolo, situația să devină incontrolabilă (mai ales din punct de vedere social). În al doilea rând, domnul Bolojan joacă mai mult ca un tehnician în vreme de criză. Nu e clar în ce măsură își controlează propriul partid, ca să nu mai vorbim de faptul că e într-o coaliție extrem de instabilă. Până la urmă, lucrul cel mai important care-l menține la Palatul Victoria e faptul că ceilalți nici nu au alternativă la politica dânsului, nici nu vor să deconteze un eventual faliment al politicilor haotice din ultimii ani.
Dar adevărata problemă a lui 2026 nu e aici. În fond, alegerile din noiembrie 2024 au avut ca motor furia unei populații care se vedea exclusă de la exercițiul democratic de alianța bipartizană și de guvernările de „rotativă” moșite de președinte și de prim-miniștrii săi. Cu presa cumpărată, cu partidele reduse la o camarilă de câteva persoane (aliniate Cotroceniului) și sub supravegherea Serviciilor (reduse și ele la câțiva oameni), „politica” românească nu era cu nimic deosebită de cea a unei oligarhii ce tinde spre dictatură: toată țara depindea de buna voință a câtorva zeci de persoane girate de un triumvirat. De facto, asta însemna că țara nu se mai conduce prin Parlament și dezbatere publică, ci e administrată – în bună măsură, în folos propriu – de această oligarhie ce tinde să se înrădăcineze în structurile statului, până la a pretinde eternizarea în funcție. Întrebarea e: în ce măsură s-a produs o schimbare la acest nivel?
Domnul Bolojan a fost acceptat ca o variantă utilă în condițiile în care – între noiembrie 2024 și mai 2025 – a devenit evident că perpetuarea vechii gărzi ar fi dus la implozia statului și la o revoluție de stradă. Așa ceva era inacceptabil pentru Europa (din rațiuni strategice) și, în egală măsură, pentru oamenii vechiului regim (care riscau să piardă mai mult decât pare). Sigur că domnul Bolojan nu e o marionetă, însă gradul dânsului de libertate e destul de redus. Căci, în fond, e în situația de-a recita și dânsul vechiul refren: problema noastră nu e în primul rând politică, ci economică și, până nu stabilizăm – cât de cât – economia, nu ne putem risca în deschideri politice a căror bătaie n-o poate anticipa nimeni. Să mai spunem un lucru: domnul Bolojan e un om al aparatului de partid și nimeni nu înțelege mai bine decât dânsul funcția, logica și necesitatea de-a menaja acest aparat. De aceea, lucrul cel mai puțin probabil e acela de a-l brusca în lunile ce vin. În fond, doar aliniindu-și-l, dânsul poate duce la capăt măcar ceva din schimbarea economică pe care și-a propus-o.
Drama e că de toate acestea profită adversarii dânsului, și de aceeași parte, și de cealaltă a baricadei politice. Tăierile și reducerile înseamnă pauperizare, iar sărăcia crește o frustrare socială ajunsă, oricum, la cote alarmante. În urmă cu 11 ani sau chiar cu 6 ani, domnul Bolojan ar fi putut seta economia României pe producerea de bunăstare, acum tare mă tem că tot ce mai poate e să amâne o prăbușire aproape inevitabilă.
