Etica protestantă în acțiune

Mai multă muncă, mai puține pretenții (sociale, dar și la nivelul consumului – care scoate bani din țară), mai multă acumulare și – în bună logică weberiană – mai multă reinvestire într-o producție care, astfel, crește. Cu cât acumulăm mai mult, cu atât putem mări cota de coparticipare la fondurile europene, implicit, putem atrage mai multe asemenea fonduri și – în felul acesta – putem rezolva vechi probleme care, încă, ne par insolubile (precum drumurile și spitalele) și putem aborda eficient și cu încredere viitorul. Modul de-a gândi al prim-ministrului e cel al chiaburului ardelean (mai ales al celui plecat să facă bani în Ameríca – așa se spune pe-aici, cu accent pe i): se trezește mai devreme, mănâncă mai puțin, muncește mai mult, dacă se poate își ia scule mai bune și lucrează mai eficient. Altfel spus, îl bate pe Calvin, la el acasă, cu propriile lui metode. Așa se adună banul, care, multiplicat cu PNRR-uri și investit cu cap, creează facilități publice, care – la rândul lor – atrag investitori și, astfel, se naște prosperitatea pentru toți. Domnul Bolojan ne vrea binele, dar în răspăr cu felul în care – istoric – ni-l înțelegem noi. Și, de aceea, dacă dânsul pare încruntat, noi chiar ne încruntăm la el.

 În iunie 2025, domnul Bolojan a moștenit o țară în faliment, cu bugetul prăduit și cu o populație gata de revoltă. Ambiția dânsului e să treacă totul pe profit într-un răstimp pe care „rotativa” îl măsoară nemilos. Drept pentru care felul în care vede lucrurile e destul de simplu: tăiem de peste tot, ca să adunăm mai întâi pentru a demonstra – și-n țară, și afară – că suntem credibili (adică ne plătim obligațiile salariale și de pensii acasă, datoria externă și coplata proiectelor în străinătate), apoi pentru a pune cât mai mult deoparte ca să-l putem cupla cu banii europeni pentru investiții. De unde taie? De unde poate, adică – în principiu – de la cei care nu reacționează la presiune. Primii pe listă: profesorii. Definiția profesorilor (cu statut de corp social, nu de indivizi) este, cred, pentru domnul Bolojan aceasta: „Cei mai numeroși bugetari”. Vrem reforma bugetului? Atunci trebuie să scăpăm de situația asta. Bănuiesc că nici nu are prea mare considerație față de dânșii: se știe bine, dăscălimea (iarăși, ca majoritate) votează mai curând „tribunii”, oricât de nebuni se-arată, și apoi, uitându-ne la ce-a produs în ultimele decenii – tinerii fiind cei mai receptivi la mesajul suveranist – nu prea sunt multe motive de-a avea o deferență aparte față de ea. Probabil că, dinspre prim-ministru, starea învățământului e atât de dezastruoasă, încât nu se mai poate schimba nimic nici dacă pompezi bani în el, nici dacă treci pe tăieri. Primul caz e de risipă, dar populist: al doilea e impopular, dar de economie. Și – așa e dânsul – domnul Bolojan, după ce-și face o idee, acționează.

 Mulți vor fi observat că prim-ministrul se ferește să lovească acolo unde oamenii comuni observă marile probleme – și, mai ales, cele de mare corupție: la partide. Și e cât se poate de adevărat. Domnul Bolojan a deschis o mulțime de fronturi și unul în plus nu l-ar avantaja deloc. Pe lângă aceasta, dânsul și-a petrecut toată cariera publică (care e majoritatea vieții lui active) în structuri de partid. Dânsul conduce în primul rând un partid și – prin acesta – o administrație. Și e suficient de abil și de precaut ca să-nțeleagă că dacă ar lovi și-n partide (și-n bugetările lor, văzute și nevăzute), ar păți exact ca Gorbaciov: și-ar pierde pârghiile de acțiune și, finalmente, ar rămâne singur și neputincios. De aceea, cred, logica dânsului e inversă: securizăm aparatul de partid, rotindu-l, avantajându-i pe cei mai tineri, mai bine pregătiți, dar – în același timp – dispuși să fie simple curele de transmisie a hotărârilor șefului. Iar selecția între ei se face pe criteriul eficienței: care a executat cel mai rapid și mai bine ordinul venit „de sus”. Domnul Bolojan consideră că, de vreme ce are răspunderea, are și dreptul – unic – la decizie. Dacă mă pot exprima astfel, doar dânsul e capul și toți ceilalți (din partid și/sau din guvern) sunt organele dânsului. Mecanismul funcționează deopotrivă bazându-se pe cap – care trebuie să gândească totul – și pe viteza de execuție (și de armonizare) a organelor. Domnul Bolojan le propune oamenilor din partide intrarea într-o ordine a funcționalității care limitează arbitrariul și nepotismul și îi stabilizează pe funcții pe cei care fac ceva acolo unde se află. Poate de aceea evită să provoace establishmentul partidelor, mizând pe faptul că timpul – și avantajele creșterii economice – îi vor permite acest dialog cu baza lor, de la care, într-un fel sau altul, ar putea reconstrui politica internă.

 Numai că, pentru aceasta, sunt mulți „dacă” de care doar disperarea ne face să uităm. Dacă situația din lume și din Europa, în particular, se schimbă și fondurile promise nu mai vin (sau nu vin la timp)? Dacă firmele – pe care domnul Bolojan caută să le atragă cu mână de lucru ieftină și tot felul de facilități – se retrag de aici sau fac saltul tehnologic la ele acasă? Dacă the Orange Man aruncă partea asta de lume în haos? Sunt lucruri – care mai nou se-ntâmplă de azi pe mâine – pe care nimeni nu le poate anticipa. Prim-ministrul face ce poate și cu ce poate. Asta nu înseamnă că nu și greșește. Două dintre greșelile dânsului mi se par patente: mai întâi, taxele și impozitele (aplicate mediului privat), cu care a început, lovesc acolo unde e mai greu – în angajații tineri. Privatul, care trebuie să cedeze din profit, pune mai multă presiune pe ei și le reduce, suplimentar, salariile. (De aceea, am mai spus-o, aproape toți studenții mei vor să se angajeze la stat – dacă se poate, în servicii militarizate – și fug de privat.) Marea problemă e aceea că posibilitatea tinerilor de-a achiziționa o locuință și de-a întemeia o familie (suportând mai multe concedii de maternitate și creșteri ale copiilor) se amână din ce în ce mai mult, până devine o utopie irealizabilă. Or, asta înseamnă accentuarea deficitului demografic, care oricum e catastrofal în România. Domnul Bolojan poate să prelungească vârsta de pensionare a celor activi la 70 de ani, dar nu face decât să împingă problema mai departe, nu s-o rezolve. Într-o generație, adică în 25 de ani – cam răstimpul dintre momentul în care domnul Bolojan a venit consilier județean la Oradea și prezent – populația lucrătoare a României se va înjumătăți. Asta dacă nu intrăm în Visa Waiver, căci atunci va dispărea aproape complet! Cu adâncă tristețe: asta e matematică. Mă tem că prosperitatea promisă mâine nu favorizează natalitatea de astăzi.

 În al doilea rând, în ciuda aerului dânsului de stăpân pe situație, domnul Bolojan – ca prim-ministru, nu ca persoană particulară – face dovada unei slăbiciuni care fragilizează tot proiectul dânsului. De fiecare dată când e să intervină acolo unde lucrurile n-au funcționat sau au funcționat aiurea (la plata impozitelor, la bursele elevilor și studenților, la indemnizațiile persoanelor cu dizabilități, la sporuri de tot felul etc.), dânsul a ales să acționeze paușal, lovind – simultan – în toți. Sigur, asta e calea cea mai scurtă de-a aduce bani la buget. Dar e și modalitatea cea mai eficientă de a-ți transforma prietenii în dușmani. Și, chiar mai mult decât atât, e dovada faptului că tu – decidentul – deși poți identifica problema (căci te lovești de ea) nu știi unde anume e și nu o poți trata punctual. În lungul exercițiu administrativ, în care – prin intermediul partidului cu care a câștigat alegerile la Oradea și-n Bihor – a girat aproape toate instituțiile locale, domnul Bolojan ar fi trebuit să cunoască nu doar problemele acestora, ci și geneza lor. De pildă: de ce avem mai mulți subvenționați pe motiv de dizabilitate decât sunt cei cu probleme reale? Unde se produce disfuncția: la medici, la instituțiile specializate în asemenea probleme, la cele de verificare, la ministere? O idee cât de cât clară despre lucrurile acestea, discutată cu câțiva oameni de încredere din instituțiile în cauză, ar fi trebuit să-l ducă la niște măsuri punctuale corective (de încetare a abuzurilor, oriunde se petrec) și preventive (de legiferare a interzicerii lor pe viitor). Atunci, o țară întreagă ar fi văzut că prim-ministrul are acea rară virtute care e discernământul. Privirea lui aspră îl vede pe ticălos acolo unde e și-l scoate la lumină, la fel cum zâmbetul și mâna întinsă îi dau încredere celui care lucrează cinstit. Cei răi l-ar fi temut, cei buni l-ar fi urmat. Așa, mă tem că „regula de aur” a domnului Bolojan – 30% tăieri peste tot – ne arată tuturor că și dânsul vede foarte cețos un peisaj care începe să trepideze sub copitele Hoardei de AUR.

Spre deosebire de alde Ciucă și Ciolacu, pe domnul Bolojan l-a dus acolo unde e – și-l ține acolo – un singur lucru: încrederea oamenilor. Cât despre cei cu care-a făcut înțelegerile politice, cred c-a știut de la-nceput că – foarte repede – vor fi dispuși să facă altele. Oricare altele. Iar dispariția dânsului va lăsa cât se poate de vid surâsul – oricum, mereu inadecvat – al președintelui.