Europa de mâine

Campania pentru alegerile europene din acest an nu a stârnit aproape niciun interes. Cu excepția personajelor pitorești – cele mai multe, de la AUR –, candidații au fost lipsiți de vizibilitate și pierduți în marasmul politicii locale. Exceptând capetele de listă (cel mai adesea, descurajante și ele), e greu de crezut că spun ceva alegătorilor obișnuiți celelalte nume. În ceea ce privește problematica europeană a momentului și a viitorului, despre aceasta nu s-a vorbit, practic, deloc. Câțiva tineri bine intenționați – cei mai mulți asociați REPER-ului – au încercat o străpungere a tăcerii asupra subiectului, însă, inevitabil, vocile lor au răsunat în pustiu. Din păcate pentru noi, fotoliile de europarlamentar nu se asociază nici cu negocierea unor condiții avantajoase pentru produsele românești pe piețele europene, nici cu prezența noastră la marile dezbateri ale continentului, ci cu regimul cel mai special al pensiilor speciale. Cetățenii comuni sunt mult prea prinși în problemele cotidianului pentru a-și investi timpul în urmărirea dezbaterilor de la Bruxelles. Europarlamentarii noștri n-au avut și nu vor avea nicio funcție de mediere în explicarea acestor discuții și a mizelor lor.

E greu de spus ce înțelege cetățeanul de rând cu privire la Europa. Probabil, două sunt lucrurile care-i vin în minte: „fondurile europene” și copiii plecați în lume. Cred că majoritatea concetățenilor realizează că, fără fondurile primite de la Uniunea Europeană, România ar fi stagnat într-o situație asemănătoare celei din 1990-2000. Banii europeni (și nu numai: libera circulație a capitalului, a mărfurilor și a oamenilor) ne-au ajutat să schimbăm spectaculos fața țării și să ieșim din post-socialism către lumea civilizată. Pe de altă parte, banii aceștia, distribuiți de varii agenții ale statului român – căci menirea lor nu era doar aceea de-a contribui la fondul de investiții, ci și aceea de a crea o cultură instituțională –, au ajuns (așa cum se întâmplă la noi) pe varii mâini și, adesea, cei care i-au împărțit și-au făcut parte din ei. Probabil, lucrurile acestea se văd cel mai bine la bază, în comunitățile mici și sărace, unde banii europeni nu s-au dus la destinatarii lor – cei meniți a beneficia de o nouă șansă în viață –, ci în diverse „programe”, „traininguri”, „conferințe”, dacă nu cumva „vizite în străinătate”, de care au profitat (și au rămas cu ceva) exclusiv micii potentați locali. Ca atare, oamenii văd ce se face cu fondurile europene, însă au și reactivitatea (și invidia) legată de faptul de a ști că drumul acestora umflă multe buzunare ale clientelei de partid și de stat.

Mai dramatică e, poate, percepția legată de copiii plecați din țară. Prima formă de manifestare a apropierii și apoi a integrării noastre de/în Europa a constituit-o deschiderea granițelor Uniunii pentru cetățenii români. În câțiva ani, milioane de oameni, majoritatea tineri, au plecat din țară pentru a-și face un rost în diverse state europene. Deși mulți s-au dus cu ideea de a lucra câțiva ani acolo și de-a se reîntoarce cu capitalul necesar demarării unei afaceri aici, practic cei mai mulți și-au construit o viață și au rămas definitiv acolo. Pentru majoritatea a fost o șansă, dat fiind că România anilor 2000 le putea oferi foarte puțin. Dar pentru cei rămași – acum din ce în ce mai în vârstă – a fost și e, din ce în ce mai mult, o tragedie. Aflați în acea etapă a vieții în care ar avea cea mai mare nevoie de prezența și de ajutorul copiilor, oamenii aceștia pendulează între mesajele electronice ale nepoților (deja vorbitori ai altor limbi) și promisiunile guvernanților de mărire a pensiilor. E limpede că ei privesc Europa cu o frustrare din ce în ce mai mare: în definitiv, aceasta le-a luat tot ce-au avut – copiii. Și, raportată la această ruptură, viața lor își pierde sensul.

De cealaltă parte, generația celor născuți după 2000 privește apartenența noastră europeană ca pe un dat. Nu văd de ce l-ar apăra, de vreme ce e de la sine evident. De mici sunt antrenați în tot soiul de „mobilități” externe; datorită telefonului din mână, vorbesc limba universală; sunt conectați la toate modele și „celebritățile” momentului. Sunt, în fapt, generația globală, care e oriunde acasă și oriunde aceasta le e mai curând decor pentru selfie-uri. „Implicarea” lor ține, adesea, de un entuziasm de moment pentru lucruri pe care nu le înțeleg – și nu au timp să le înțeleagă – deplin. În general narcisiști, nu au vocație politică și – dincolo de pasiunile lor și de ce le oferă scrollul – cunosc foarte puține despre lumea în care trăiesc. Prin urmare, cei care votează sunt mai curând cei de vârsta a treia, generația disciplinată în armată, la ședințe și la cozi. Iar votul lor, așa cum spuneam, are o masivă componentă de reactivitate. Pe care, la noi, a încercat s-o speculeze AUR. E drept că această formațiune politică nu le-a promis mare lucru, însă simplul fapt că-și pot manifesta frustrarea (într-o țară în care dezbaterea publică pare moartă) e, pentru acești oameni, o formă de eliberare. Probabil că, din diverse motive (imigrație, scăderea puterii de cumpărare, discreditul politicienilor etc.), situația e oarecum similară și în alte state europene.

Să însemne aceasta un puseu masiv al partidelor naționaliste („suveraniste”, cum li se spune acum) și sfârșitul proiectului european? Nu cred. Sunt convins că cetățeanul reactiv din România înțelege – mai curând instinctiv decât rațional – că realizarea efectivă a ceea ce-i promit campionii Roexit-ului n-ar face decât să-l separe, definitiv, de copiii și de nepoții lui. Tot așa cum cetățeanul francez sau german poate fi oricât de nemulțumit de „invazia” est-europeană și arabă din țara lui, dar înțelege bine că fără integrarea acestor oameni pe piața muncii ar fi dificil de gândit funcționarea economiei din țara lui și, implicit, veniturile și beneficiile sociale de care se bucură. Ca să nu mai vorbim de faptul că toți percepem răsuflarea rece a lui Putin din apropierea noastră. „Fascinația” unora pentru dictatorul de la Kremlin nu e cu nimic deosebită de odele pe care o generație radicalizată i le aducea lui Mao la apogeul Revoluției Culturale. Da, diverși pescuitori în ape tulburi exaltă „triumful voinței” de la Moscova, dar asta nu înseamnă nicio clipă că se gândesc să se ducă să trăiască acolo. Așa cum e el, „putred”, Occidentul pare mai profitabil vieții tihnite decât „patria” cu ieșire la Siberia. Însuși Viktor Orbán preferă contrele cu Bruxelles-ul vasalității absolute (contrabalansate de dispariția fizică) în relația cu Vladimir Putin.

Uniunea Europeană poartă în ea această ambiguitate a raportului dintre statele libere, asociate de bunăvoie într-un proiect cu beneficii comune și instituțiile supranaționale menite a ajusta discrepanțele dintre ele pentru o bună funcționare a întregului. A fost o vreme – la începutul anilor 2000 – când accentul a căzut pe instituțiile europene, acum pare c-a venit mai curând timpul ponderii statelor. Însă formula e suficient de elastică pentru a rezista la diverse torsiuni contextuale. Sigur că, dacă o comparăm cu „unitatea de monolit” a regimurilor totalitare, Europa pare o „putere moale”. E multă vorbărie și o dificilă mobilizare în acțiunile ei. Poate, tocmai în asta constă forța europeană: în faptul de-a nu se arunca dintr-odată, de a-și gândi – în dezbatere și deliberare – pașii de făcut și de-a miza pe convingere, nu pe constrângere.

Acestea nu înseamnă că Europa nu are probleme și nu e somată să le facă față. Putin ne-a arătat-o: miza exclusivă pe poduri (care leagă) și ferestre (ce se deschid), pe afaceri și pe conexiuni culturale nu e suficientă într-o vreme în care bătăușii nu ezită nici să amenințe, nici să mintă, nici să batjocorească. Europa de mâine va trebui să-și regândească strategiile de apărare, și încă la multiple niveluri. Într-o lume în care America e departe de a fi la fel de previzibilă ca-n vremea Războiului Rece, europenii ar fi bine să știe pe ce se bazează înainte de-a face apel la ajutorul de peste Atlantic. La vremea lui, generalul de Gaulle spunea, nu fără un anumit cinism: „În Europa, Franța și Germania sunt carnea; restul e garnitura”. Nu e deloc clar dacă o asemenea formulă mai ține și azi. Ideea că unii hotărăsc și restul ascultă e incompatibilă cu funcționarea adevărată a unei comunități de state asociate într-un proiect comun. Franța și/sau Germania nu trebuie să repete greșelile Atenei în cadrul Ligii de la Delos. În egală măsură, țările mici trebuie să învețe să negocieze; bosumflarea, ricanarea și șantajul nu impun, ci expun.

 Cred că lecția adevărată a momentului vine din Italia, de la doamna Meloni. Ne amintim aplombul cu care dânsa ne anunța că va opri valul migrator ce amenința sudul țării sale. Fapt e că – după doi ani – pe acest subiect (esențial în campania dânsei) n-a făcut mai nimic. Și asta, dintr-o rațiune simplă: pentru că politica de limitare a migrației are șanse să reușească doar dacă e comună și acoperă tot sudul și estul Europei. Doamna Meloni și-a moderat discursul nu pentru că „așa e dreapta naționalistă”, moderată, ci pentru că trebuie să negocieze o soluție comună cu mai mulți și negocierea presupune – inevitabil – plierea pe argumentele celorlalți. Așa stau lucrurile și cu amenințarea rusă, și cu politicile sociale europene, și cu relansarea economică, și cu partajul subvențiilor agricole, și cu „tranziția ecologică” și cu multe altele. Nicio țară luată în parte – nici măcar Germania – n-ar putea face foarte mult în niciuna dintre aceste direcții. Toate trebuie să discute și să negocieze. Și, da, o știm cu toții, de la scara noastră, măruntă: e mult mai greu să negociezi decât să dai ordine.

Mai mult sau mai puțin, cred că toată lumea – cu excepția bufonilor belicoși – înțelege aceste lucruri. Și, tocmai de aceea, cred că aceste alegeri nu vor fi un șoc pentru Europa, ci o nouă etapă în lungul proces de negocieri (cu urcușuri și coborâșuri) care ne leagă unii de alții.