De același autor
Într-un timp foarte scurt ne-au părăsit câteva mari personalități ale secolului XX, care – datorită longevității lor – au constituit o punte între veacuri. Din rândul acestora, fără îndoială, cele mai reprezentative sunt Regina Angliei, Elisabeta a II-a, și singurul Președinte al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov. Ambii au marcat – în chip deosebit, dar și cu similarități – istoria contemporană.
Două sunt atributele care au poziționat-o pe Regina Elisabeta a II-a în memoria timpului recent: mai întâi, extraordinara durată a domniei ei – de șapte decenii – grație căreia a devenit o constantă (ultima) a scenei publice mondiale. Într-un veac al tuturor schimbărilor, Regina părea a fi singurul reper stabil; cel a cărui prezență constituia punctul de referință al dinamicii ce-l înconjura. Rezistența – inevitabil pasivă a – monarhiilor ori a Vaticanului legitimează marșul Modernității, iar Modernitatea, la rândul ei, are nevoie de această rezistență pentru a se manifesta plenar. Al doilea aspect care dă măsura iradierii prestigiului Reginei e felul în care aceasta a știut să-și identifice viața personală cu rolul care i-a fost destinat. Vreme de aproape un secol, nimeni n-a putut revendica vreo ieșire în decor a Prințesei și apoi a Reginei care, pe de-o parte, și-a estompat personalitatea în exercițiul funcției, pe de alta a investit cadrul monarhic cu propriul său destin. Căruia i-a aparținut, loial până la capăt, și Prințul consort Filip. Nu se poate spune același lucru despre ceilalți membri ai familiei regale care, în varii situații de viață, au căzut pradă tentațiilor veacului (mai ales în ceea ce privește latura matrimonială). Spre deosebire de toți, Regina (care, să nu uităm, a fost și capul Bisericii Anglicane) și-a consacrat întreaga viață unui cult al Coroanei, ca unificator în spațiu al țărilor care-au recunoscut-o drept monarh și, în timp, al comunităților ce alcătuiesc Marea Britanie. După pierderea supremației mărilor (în Al Doilea Război Mondial) și dispariția imperiului (în timpul domniei tatălui său), acest cult a menținut prestigiul britanic într-o lume care e cu totul alta decât cea de acum opt decenii. Mai mult sau mai puțin, astăzi englezii înțeleg că odată cu Regina se duce ultima strălucire a „gloriei imperiului” care în veacul al XIX-lea a stăpânit lumea. Simbolul acestei translatio imperii e deplasarea interesului deopotrivă economic și geopolitic al marilor puteri către Oceanul Pacific.
În ceea ce-l privește, Mihail Gorbaciov a avut o „domnie” pe cât de scurtă (doar șase ani și jumătate), pe atât de densă. În perioada în care a fost Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Gorbaciov a inițiat un proces de modernizare a economiei, a conducerii și a societății care a scăpat de sub controlul aparatului de partid și s-a finalizat cu prăbușirea comunismului atât în „cordonul sanitar” al Europei de Est, cât și acasă, în URSS. În mod cert, când începea „perestroika” (restructurarea, căci în comunism nu se vorbea de reforme), Gorbaciov nu era în măsură să evalueze amploarea reacțiilor pe care aceasta le va declanșa. Pe de altă parte, e la fel de adevărat și faptul că a înțeles, cât se poate de clar, că aceste schimbări sunt necesare. Poate că dacă s-ar fi petrecut gradual, în urmă cu o generație – în siajul Primăverii de la Praga –, procesul ar fi putut fi controlat. Dar la jumătatea anilor ’80, „restructurarea” gorbaciovistă face ca tensiunile acumulate vreme de șapte decenii de societatea „socialismului real” să explodeze și – așa cum o prezisese Adam Michnik – comunismul să nu supraviețuiască libertății cuvântului. Meritul lui Gorbaciov e acela că, realizând catastrofa în care se prăbușea URSS‑ul, și-a reprimat tentația „normalizării” lucrurilor prin forță. Un timp ar fi putut s-o facă, păstrând forma goală a imperiului, cu prețul adâncirii dramei popoarelor lui. A pledat până la capăt viziunea unei federații de state care să păstreze integrarea economică și care să combine, într-o formă de „democrație originală”, beneficiile unei economii motivate de câștig cu cele ale paternalismului de stat. Când istoria i-a arătat că un asemenea hibrid nu e viabil, s-a retras, fiind singurul conducător rus ce a trăit o bătrânețe comparabilă cu cea a politicienilor occidentali după încheierea mandatului lor public.
Deși totul părea a-i despărți pe aristocrata urcată pe tronul Marii Britanii și pe copilul de țărani ajuns Secretar General al Partidului Comunist, e ceva ce au comun: surâsul ce mărturisește o anumită înțelegere a lumii. Fiecare dintre ei a fost – în felul lui – un actor al istoriei și, în egală măsură, fiecare a înțeles, la un moment dat, că, indiferent de propriile concepții, e preferabil să lase istoria să-și urmeze cursul. E în surâsul lor ceva din această acceptare a unei treceri inevitabile a vremurilor și a lumilor. Ambii au fost departe de concentrarea – adesea crispată – a celor care au ținut să-i impună istoriei ritmul lor. Retrasă în ritualurile Coroanei sau pensionar al Premiului Nobel, atât Regina, cât și Mihail Gorbaciov au fost deopotrivă spectatori ai istoriei. Iar prezența lor demnă la marginea marilor evenimente ale lumii ne îngăduia tuturor să privim în abisul timpului fără frica de-a fi înghițiți de curgerea lui tot mai năvalnică. Acum, cu plecarea lor, am pierdut nu doar două personalități, ci – poate mai ales – estrada de la care știam că putem contempla istoria.
Dar, dincolo de poziția pe care o putem avea față de ambii, destinul lor – atât de diferit – e o bună ocazie de a medita asupra unei teme care, cel puțin pentru noi, pentru români, e de eternă actualitate: aceea a raportului dintre personalități și instituții. Spre deosebire de englezi, unde există un instituționalism cutumiar, lumea noastră e prea tânără și prea supusă salturilor evolutive pentru a putea vorbi de ceea ce Edmund Burke considera a fi esența instituțiilor: sedimentarea tradițiilor. Absența unor instituții puternice, cu tot prestigiul lor – menit a acționa ca un amortizor al șocurilor politice și sociale, e unul din motivele pentru care istoria noastră poate fi lecturată mai curând ca o galerie de personalități. Acestea din urmă, cel puțin în epoca modernă și-n cea contemporană, sunt foarte diferite, fiecare avându-și stilul propriu, adesea obiectivele proprii și – în mod cert – propriile mijloace (circumstanțiale) de-a le atinge. Suma tuturor indică mai puțin o direcție urmată (sau de urmat), cât pare a se anula de așa manieră încât – cu o anumită periodicitate – ne pomenim mereu în situația de a reporni de la (un) zero (care nu e niciodată chiar zero).
Și totuși, instituționalismul pe care-l visăm ocazional ne e destul de străin: atunci când avem de-a face cu cel european (Uniunea Europeană fiind un model de construcție instituțională), bombănim iritați și ne întrebăm mereu „cine e dincolo” de instituțiile despre care auzim atâtea. Nici ideea garantului funcționării instituțiilor nu ne atrage; noi cerem unui lider de partid sau șef de stat să dea un impuls întregii noastre lumi, să galvanizeze energiile pe care finele mandatului predecesorului său le lăsase în amorțire și să ne indice o direcție care să articuleze un „proiect de țară”. Cu alte cuvinte, îi cerem omului să fie extraordinar, să creeze tipare de urmat și să ne poziționeze pe harta prezentului (și, ideal, chiar în istorie). Niciunul dintre cei care ne-au condus în ultimul veac nu a răspuns acestor deziderate; dacă-i luăm împreună, avem deopotrivă suma calităților unui șef de stat și suma defectelor pe care le poate întruni acesta. Aproape la fiecare început de mandat – mai ales când omul e tânăr –, parcă am vrea o personalitate și mai mereu, pe fine de mandat, când avântul inițial se epuizează (și ies la lumină lucruri greu acceptabile), parcă am prefera instituții.
Deși, adesea, în mentalul nostru, personalitățile și instituțiile se amestecă, ele aparțin unor ordini diferite. Omul care amprentează timpul e moștenitorul unei tradiții premoderne care consideră că istoria e modelată de Dumnezeu prin reprezentanții săi în timp. Iar conducătorii popoarelor (fie ei unși, fie de drept electiv) se află în fruntea națiunilor doar prin voia Domnului. Acolo unde sunt, ei fie-și îndeplinesc – cu credință și respect – misiunea, atrăgând binecuvântarea prosperității asupra poporului, fie se dezic de mandatul lor divin și, atunci, sunt o pedeapsă asupra celor pe care-i conduc (pedeapsă menită, și ea, a le arăta – în contrast – calea cea bună). De cealaltă parte, instituțiile nu sunt doar sedimente ale tradițiilor, ci și expresia unei ordini raționale, căreia oamenii mai curând i se integrează decât i se supun. Născute din cele trei revoluții (industrială, americană și franceză) din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, instituțiile sunt un dat al Modernității. Fără a depinde de o logică religioasă – dar, în egală măsură, fără a o exclude –, ele sunt sanctuarele a ceea ce-i adună și-i leagă pe oamenii lumii contemporane: regulile vieții comune. Câteodată se întâmplă ca aceste reguli fie să devină neclare, fie – dimpotrivă – să alunece în formalism de așa manieră încât asumarea lor sub semnul înțelegerii lasă locul respingerii a ceva caricaturizabil. Atunci se vede cu adevărat anvergura celor care sunt garanții lor temporali: cei deosebiți sunt în măsură a infuza neutrului instituțional ceva din personalitatea lor care dă viață, iarăși, literelor vechilor codice ce păreau moarte. În momentele privilegiate ale istoriei, instituțiile sunt însuflețite de cei ce le reprezintă și echilibrează dinamica lumii, dând un ritm măsurat fugii spre viitor.
Poate că nu există cu adevărat nici mari personalități străine oricărui context, capabile de o acțiune universală și ubicuă, nici instituții funcționând pe pilot automat, indiferent de oamenii care le populează. Există doar personalități și instituții care se întâlnesc și se suprapun, asemeni conținutului și tiparului, în momentele de inflexiune a istoriei. Iar potrivirea lor e o lecție poate mai adâncă decât nenumăratele nepotriviri cu care e jalonată curgerea timpului.
S-ar putea ca aceasta să fie reverența ultimă a Reginei și a lui Mihail Gorbaciov. //
