Întoarcerea în timp

Avem iarăși două blocuri militare care se confruntă pe terenul unei terțe țări. Avem din nou două ideologii care revendică, ambele, „binele” (și imperativul istoric) ca fiind de partea lor. În egală măsură, avem (tot mai multe) autocrații care pretind o legitimitate mai mare decât democrațiile. Și, nu în ultimul rând, avem mase de oameni debusolați, care – tocmai dată fiind confruntarea la care asistă – sunt din ce în ce mai confuzi și identifică (orice) media oficială cu propaganda, ceea ce nu-i scutește de manipulări și din partea canalelor publice și (mai ales) a celor „alternative”. Dacă ne-ar fi spus cineva la începutul anilor ’90 că – după 33 de ani de viață democratică – vom ajunge, iarăși, la asemenea situații, probabil am fi râs copios și l-am fi taxat drept rătăcit.

În acel timp al tuturor deschiderilor de după finele comunismului, politologul american Francis Fukuyama părea a fi dat un nume orizontului de așteptare a sute de milioane de oameni (mai ales de după ceea ce fusese Cortina de Fier): istoria are un sens concret și realizabil, spre deosebire de utopia pe care o propusese comunismul. Sensul acesta era dat de cuplarea democrației (care, ca dezbatere, îi includea pe toți cetățenii unei țări) cu economia de piață (ce era considerată a produce prosperitate de masă). Libertatea de expresie și bunăstarea oamenilor din Occident – spre care esticii priveau cu jind – atestau faptul că „paradisul promis” era cât se poate de real și, în fond, nu ne despărțea de el decât un pas, peste o graniță impusă de puterile care tocmai se prăbușeau (în frunte cu URSS). Primul deceniu postcomunist a fost pentru țările blocului estic (exceptându-le pe cele din fosta Iugoslavie) unul al speranțelor. Ieșiți din blocajul unei lumi ce se năruise, aveam în față modelul unui spațiu al înțelegerii comune și – mai ales – al prosperității, în care aveam toate șansele de-a ne regăsi.

 Numai că, destul de repede, am descoperit că această racordare la lumea bună a Occidentului nu e nici pe departe atât de ușoară pe cât ne-am imaginat-o în primul moment. Și asta, în primul rând din cauza faptului că nouă ne era teribil de greu să ne despărțim de comunism. Vreme de peste patru decenii (la noi, și de peste șapte în Rusia), acesta fasonase oameni, instituții, reflexe și mentalități care – după 1990–1991 – se pseudomorfozau, fără a se schimba cu adevărat. Puterea politică rămăsese fie în mâinile oamenilor „aparatului de partid și de stat” anterior, fie noii veniți pe scena publică erau în situația de a compune cu oamenii „vremurilor trecute”. Instituțiile își schimbau numele, însă obișnuite cu un anumit tip de conducere și de ordine interioară, funcționau inerțial. Primul lucru pe care l-am descoperit cu toții, odată cu căderea comunismului, a fost enorma dramă umană pe care a produs-o instaurarea lui. Libertatea cuvântului ne-a oferit tuturor inversul tabloului pe care ni-l zugrăvise propaganda comunistă. Numai că celebrarea victimelor terorii roșii a sfârșit, foarte repede, într-o hagiografie facilă, care opunea „martirii” și „călăii” exact în aceeași logică în care, anterior, fuseseră situați „eroii clasei muncitoare” și „represiunea burghezo-moșierească”. Personajele își schimbaseră locul, dar relația dintre ele și tipul de istorie pe care o propuneau erau destul de asemănătoare. În fine, la nivelul mentalităților ne-am trezit cu triumful materialismului (care a luat forma cursei pentru îmbogățire), dublat de radicalizarea individualismului (care a metamorfozat „supraviețuirea” din ultimii ani comuniști în „reușită personală” în lumea nouă).

Șocul căderii comunismului a fost atât de mare, încât n-am mai avut vreme să judecăm ceea ce ni se întâmplase în anii lui – și, cu atât mai puțin, ceea ce ni se întâmpla în acel timp de busculadă – și ne-am trezit aruncați dintr-un „vagon” într-altul al istoriei abia luând seama la peisajul care se schimba. Nu judecata a triumfat la capătul acelor ani de răscruce, ci pasiunile: cea a averii (de care am vorbit), pasiunile politice (ce se investeau în varii lideri, investiți cu puteri carismatice), credința (care s-a transformat – extrem de ușor – în ideologie), naționalismul (în numele „dreptății” istorice pe care-o revendica fiecare popor) și pasiunea jocului (ce s-a-mplinit în divertisment). Invers, luciditatea – cu care ar fi trebuit să ne privim (fiecare și „unii pre alții”) la ieșirea din anii opresiunii și ai mizeriei, atenția – la ce se petrecuse cu noi și la ce avem de făcut, determinarea – de a schimba și de-a recupera ecartul istoric, spiritul critic – față de neajunsurile instituțiilor și ale oamenilor (și-n primul rând ale noastre), capacitatea de a integra perspectiva celuilalt în judecata pe care o facem asupra stării de lucruri și deschiderea – permanentă, dar măsurată – către lumea cea largă ne-au lipsit aproape cu desăvârșire.

 Asemenea spiritelor candide, ne‑am luat dorințele drept realități și propria bună-credință drept garanție a adevărului lucrurilor pe care le gândeam sau le spuneam. Iar când acestea au intrat în conflict cu faptele, am fost convinși că rațiunea eșecului nu poate fi decât în afara noastră. În acel Occident care, după câteva zile de efuziune (mediatică), ne-a privit – din nou – ca pe un alt gen de umanitate, aflată pe o altă treaptă istorică. În 1990, noi eram incapabili să cunoaștem propriile probleme; cum le-am fi putut cunoaște pe cele ale Vestului? Or, la căderea comunismului, țările apusene nu aveau nici capacitatea – la capătul a 16 ani de relativă criză, nici voința – integrarea lor fiind departe de ceea ce e azi – pentru a pune la cale un Plan Marshall pentru Europa de Est. S-au dat „ajutoare” (mai curând din generozitate decât cu un plan), s-au oferit „recomandări” și s-au schițat diverse „foi de parcurs”, însă – mai mult sau mai puțin – Estul a fost lăsat să se lupte singur cu demonii săi. Succesul Planului Marshall a ținut nu atât de cantitatea de ajutor oferită de America Europei, cât de ritmul rapid cu care aceasta a fost adusă și distribuită și de modificările radicale la care transportul și împărțirea produselor americane au obligat statele europene. În pofida dezastrului manifest – și recunoscut de noile puteri – al economiilor comuniste, Occidentul a părut, un timp, că persistă în iluzia „convergenței” celor două sisteme economice.

Când a formalizat „criteriile de aderare”, deja se adresa unor economii în colaps, pe care concurența cu piața occidentală – fie ea și de secondhand – le zdruncinase complet. Drept care procesul de „compatibilizare” (cu modificarea legislației, crearea de noi instituții și inevitabilele „diponibilizări”) a fost unul lung, dificil și traumatic. Deși pe moment acest lucru a fost ocultat de euforia aderării, el a lăsat în urmă sechele și resentimente durabile. Cele mai vizibile țin de faptul că, tocmai acum, când – în sfârșit – țările estice fac parte din Uniunea Europeană și au „voce de capitul” în stabilirea direcțiilor acesteia, populația lor se consideră ignorată și condusă arbitrar de eurocrații de la Bruxelles. Nu șocul sărăciei care trebuie să facă – cu mari eforturi – saltul la prosperitate se dovedește a fi problema, ci prosperitatea însăși, care, pe de o parte, umilește sărăcia și, pe de alta, aruncă omul într-o derivă care îl excentrează.

Odată terminată fascinația după brizbrizurile occidentale (care – adesea în copie chinezească – au inundat lumea noastră), ne trezim nostalgici ai unei „purități” și ai unei „simplități” pe care ni se pare că abundența a „corupt-o” și a „pervertit-o”. Evident, forma cea mai radicală a acestei corupții o reprezintă creșterea decalajelor economice și sociale în fostele țări estice, care evocă mai curând feudalismul decât modernitatea. Eșecul statelor de a modera această tendință, dezvoltarea continuă a „rentelor de stat” a varii categorii socio-profesionale, transformarea justiției în câmp de luptă al diverselor clanuri ale puterii și în chițibușerie juridică creează nevoia unei dreptăți de alt ordin și a unui garant al ei în istorie cu puteri absolute.

În egală măsură, discreditarea și – în cele din urmă – prăbușirea educației sub asaltul conjugat al noilor media și al unei piețe cu o dinamică prea rapidă pentru a mai fi prinsă din urmă de școală lasă câmp liber unui soi de antiintelectualism care mizează pe identificări pasionale („emoționale”) și consideră perimată judecata critică. În orice epocă istorică există niște filtre care epurează pasiunile publice; „liberalizările” de tot soiul – începând cu lipsa de reguli a internetului – par a le fi suprimat. Dacă în lumea judecății bazate pe argumente criteriul de decizie îl constituia dezbaterea publică, în cea a emoțiilor de masă (adesea, pur reactive) n-ar fi exclus ca singura modalitate de-a le departaja să rămână capacitatea de-a domina asupra celuilalt și de a-l reduce la tăcere. Așa se face că – oricât de straniu ar părea – după 33 de ani de democrație, revenim la ciudate forme de încredere în (sau de absență de atitudine față de) monologul puterii și de acceptare (resemnată) a autocrației ca formă de „dreptate” personală și directă (opusă unei justiții neutre și impersonale).

Pasivitatea și antioccidentalismul rușilor de sub Putin nu sunt trăsături doar ale lor; din păcate, e ceva ce seamănă cu un virus mult mai răspândit decât pare. Ne vom vindeca de el de la sine – cu un alt ricorsi istoric – sau ne e necesar un vaccin? Și care? //