Limitele schimbărilor domnului Bolojan

Votul popular din noiembrie 2024 și din mai 2025 a fost, în chip manifest, unul în favoarea schimbării. Dar cel din decembrie 2025 nu a fost și, în urma lui, s-a constituit un parlament care – pe linia marilor partide – ar prefera temporizarea (și, implicit, consolidarea actualelor privilegii ale castei conducătoare), iar de partea naționalistă ar prefera schimbarea acestei caste, dar cu păstrarea privilegiilor pentru cea care vine. Altfel spus, o ordine feudală, în care stăpânul poate fi unul sau altul. Pe de altă parte, blocarea oricărei reforme în timpul ultimului mandat al fostului președinte și jocul de-a alegerile (cu instituționalizarea – la scară mare – a mitei electorale menite a produce rezultate previzibile) întins pe un an întreg au avut ca efect o criză financiară care aproape ne întoarce în anii ’90. Acesta e contextul în care – fără nicio tragere de inimă – patru formațiuni parlamentare (care nu au nimic în comun), plus minoritățile, au acceptat formarea unui guvern de criză care să ia unele măsuri, bruște și impopulare, și să încerce recâștigarea credibilității externe, de care depinde afluxul de fonduri necesare economiei. Asta înseamnă, implicit, faptul că Guvernul Bolojan e un guvern cu mandat limitat: nu doar în timp (de cerința „rotativei” impusă de „algoritm”), ci și în ceea ce privește măsurile pe care le poate aproba.

 Fără îndoială că primul lucru care i s-a cerut acestui guvern a fost de a continua plățile, deopotrivă pe cele interne (salarii, pensii, proiecte în derulare) și pe cele externe (rată a datoriei, coplăți, alte obligații ale statului), în condițiile în care vistieria era – practic – goală. Dat fiind că aceleași partide care au fost la guvernare până în mai–iunie se regăsesc și în noul guvern (și, ambele, sunt partide-cheie pentru stabilitatea guvernamentală), nu s-a făcut publică nicio evidență contabilă și nicio analiză a felului în care a fost practic delapidat venitul național în ultimul an (sau în ultimii trei ani). Tot ceea ce ni s-a spus e că ne aflăm pe marginea prăpastiei, practic la limita incapacității de plată (deopotrivă interne și externe) și că trebuie „să tăiem în carne vie” nu pentru a face ceva, ci pentru a ne redresa de pe drumul care ne duce la faliment. Dincolo de orice divergențe, cred că toți actorii politici din spectrul proeuropean au fost de acord cu acest lucru: după completa decredibilizare a clasei politice (mai ales din ultimul deceniu) și după anularea alegerilor din noiembrie, singurul argument în favoarea menținerii actualei structuri statale (și a păturii ei conducătoare) o reprezenta capacitatea statului de a-și onora angajamentele, în primul rând cele față de cetățeni. O recunoaștere deschisă a falimentului de stat ar fi avut drept consecință mișcări de stradă și o stare de debandadă în care fie am fi căzut pradă haosului, fie ar fi ajuns la putere grupări naționaliste radicale. Faptul că suntem aproape de Rusia contează și pentru că implicarea marelui vecin în destabilizarea României e, deja, tradițională, și pentru că Europa nu e indiferentă la așa ceva și, ca atare, e mai „flexibilă” cu problemele noastre.

 Domnul Bolojan este prins într-o situație dificilă: e, pe de-o parte, sub presiunea publică a unei reforme radicale a statului, pe de alta, sub cea a partidelor care vor schimbări minime (până trece criza financiară) și, apoi, continuarea actualei formule „de succes” inaugurate la începutul „democrației originale”. Problema e aceea că, indiferent ce vor oamenii – care se exprimă, periodic, prin vot –, partidele sunt cele care mențin Guvernul la putere. Ca atare, că-i place sau nu, domnul Bolojan trebuie să țină cont de poziția partidelor chiar și când aceasta e foarte îndepărtată de poziția dânsului. Ar fi fost de așteptat ca schimbările pe care noul guvern le-a inițiat să înceapă cu reforma administrației publice, a serviciilor militarizate, a agențiilor naționale, a companiilor guvernamentale și a ministerelor. Nu e niciun secret pentru nimeni că aici sunt principalele zone de acumulare a „obligațiilor” de familie și politice și tot aici s-au dezvoltat piramide de putere care cangrenează nu doar bugetul public, ci și structura puterii în România. Dar toate acestea se bazează pe echilibre subtile ale jocurilor de influențe, în virtutea cărora o acțiune într-un punct al acestei rețele riscă să producă efecte în altele, iar suma lor cumulată să fie o gripare a mecanismului de stat exact în momentul în care el ar trebui să funcționeze la turație maximă.

 Dilema domnului Bolojan e, într-un fel, aceeași ca a lui Gorbaciov din momentul în care a început reformarea aparatului de stat sovietic: dacă le dă autoritate, aparatnicii își construiesc și stabilizează propriile relații de putere; dacă nu le dă o reală capacitate de decizie, ei se blochează și comenzile de la centru nu mai ajung la bază. Ca atare, tăierile, deși necesare (în logica unei economisiri rapide), nu sunt suficiente. La Oradea și în Bihor – beneficiind de rezultate masive la alegeri – domnul Bolojan a putut să-și numească oameni bine aleși în punctele-cheie ale sistemului administrativ de așa manieră încât aceștia să fie mereu perfect aliniați deciziilor pe care le lua dânsul. Așa se explică viteza de realizare a proiectelor publice, care i-a creat aura de administrator de succes: hotărârile dânsului erau implementate și realizate cu maximă celeritate și sub o supraveghere strictă. La scară națională, jocul e altul. Nici măcar redutabila putere de muncă a domnului Bolojan nu e în măsură să controleze toate cotloanele sistemelor de transmitere a deciziei și să se asigure că aceasta ajunge în timp util acolo unde trebuie să ajungă. Dar, mai ales, nu toți oamenii din nodurile de transmitere a deciziei sunt cei pe care i-ar numi domnul Bolojan dacă ar avea putere totală; unii (și nu puțini) sunt „oameni ai partidelor” – inclusiv ai PNL-ului – cu care dânsul trebuie să compună, deși ar prefera să nu aibă de-a face cu ei. Așa că, de astă dată, domnul Bolojan înaintează cu o viteză mult mai mică decât cea cu care e obișnuit și cu riscul nu atât de-a fi frânat complet (căci nu cred că altcineva din coaliția parlamentară și-ar dori să preia guvernarea acum), cât de-a fi obligat la o înaintare sincopată de tot soiul de blocaje.

 Repet ceea ce am spus și cu o altă ocazie: eu, unul, îl cred bine intenționat și sunt sigur că – dacă ar fi după voia dânsului – domnul Bolojan ar face reforma de profunzime a statului. Marea problemă e aceea că dânsul joacă în condițiile unui mandat limitat. Șansa dânsului e aceea de-a reuși în ceea ce și-a propus pe termen scurt și de a-și crea fideli – chiar printre cei care nu sunt din partidul dânsului - la nivelul punctelor de transmitere a deciziei. Altfel spus, de a crea un model al schimbării care să fie suficient de atractiv, încât o generație diferită (bine-ar fi să fie nouă) de oameni din interiorul partidelor – al tuturor partidelor – să vadă în ea o modalitate de ascensiune la putere și de exercitare a puterii. Timpul pentru așa ceva e foarte scurt, dată fiind – pe de-o parte – perspectiva rotativei, pe de alta, situația internă (care nu e exclus să impună tăieri după tăieri și, astfel, să erodeze imaginea domnului Bolojan chiar înainte de-a mai apuca să facă schimbările necesare). Nu trebuie uitat nici faptul că radicalii din iarna anului trecut se vor radicaliza tot mai mult și, indiferenți la argumente punctuale (ce s-a făcut aici sau dincolo), vor vrea un singur lucru: schimbarea totală, chiar dacă aceasta ne-ar arunca în catastrofă.

 Așa că domnul Bolojan e în situația de a-și găsi aliați. Dânsul nu e președinte, pentru a putea stabili un dialog cu poporul peste capul partidelor parlamentare, ci e la discreția acestora, astfel că va trebui să le menajeze. Iar cine spune partide actuale la noi spune structuri de putere feudale, bazate pe relații personale și pe corupție verticală. Dacă domnul Bolojan ia în serios reforma statului, cu acestea va trebui să lupte. Și nu poate lupta eficient cu ele decât găsindu-și aliați, chiar în interiorul acestor partide. Aliați dintr-o altă generație politică, în măsură să înțeleagă că eficiența administrației publice crește veniturile statului și fondurile externe pe care acesta le primește (și, prin urmare, o „smântânire” „decentă” și „științifică” a acestora le poate asigura cel puțin la fel de mult ca schemele de jaf piramidal de azi) și, în plus, având rezultate vizibile, le poate consolida stabilitatea la putere. Ca atare, marea bătaie a domnului Bolojan nu e cu eșalonul întâi al PSD-ului (Marian Neacșu sau Paul Stănescu), ci cu eșaloanele trei și patru (mai ales din teritoriu), unde printr-un set de numiri inteligente – și acceptate reciproc, inclusiv de conducerea centrală a PSD – poate planta oameni capabili să înțeleagă viziunea și modelul de administrație pe care le propune dânsul. Oameni care-l vor accepta la conducere atâta vreme cât au ceva de învățat de la dânsul.

 Evident, aici sunt mulți, dar economia României e încă fragilă și depinde masiv de piețele externe: o recesiune europeană sau blocajul importurilor ieftine din China ne poate lovi năucitor și arunca țara într-o criză pe care nici domnul Bolojan n-ar mai putea-o trata. Nimeni nu e în măsură să prevadă acțiunile lui Donald Trump și nici perspectivele războiului din Ucraina. Iar la noi e limpede că vechea politică (transpartinică și alcătuită din oameni nu neapărat în vârstă) nu e în situația de-a abandona privilegiile puterii și schemele de reușită etern valabile pe promisiunea unui alt mod de-a guverna și de-a păstra partidele actuale la putere. În fine, orice criză punctuală va alimenta extremismul, iar candidatul „turului doi” – după ce și-a anunțat „retragerea din politică” – e mai prezent ca niciodată. Domnul Bolojan înaintează pe sârmă și, din păcate, sârma aceasta e de proastă calitate, din producție autohtonă.