De același autor
Pentru a răspunde acestei întrebări, se cuvine să definim – fie și aproximativ – democrația. Etimologia însăși – puterea poporului – nu spune mare lucru, deoarece orice formă de guvernare presupune instituții în care poporul nu e prezent nici în totalitate, nici de-a valma. Instituționalizarea vieții publice (și aceasta apare – încă din Antichitate – odată cu Statul) impune o selecție la nivelul celor care conduc, selecție care în lumea antică și în cea feudală se bazează pe genealogie și în cea modernă pe reprezentativitate. În măsura în care aristocrații și clericii erau cei care conduceau în lumea tradițională, ei nu aveau nevoie de niciun fel de alegeri, dat fiind că – potrivit logicii acelor vremuri – ei se deosebeau radical și în chip evident în (și de) mulțimea celorlalți oameni. Ei nu aveau nevoie să fie aleși de alții, deoarece se considerau aleșii zeilor sau ai lui Dumnezeu. Abandonând această viziune, modernitatea – care vede reflexul umanității în fiecare om – consideră că aceia meniți a o reprezenta trebuie aleși de egalii lor. Actul alegerii în sine nu e o problemă; ceea ce e decisiv e felul în care alegerea e reală, adică în cunoștință de cauză, și nu o simplă figurație menită a confirma (printr-un ritual al puterii) casta celor care se consideră, ei înșiși, aleși.
Ca atare, există întotdeauna un prealabil al alegerilor, care e problematizarea și dezbaterea problemelor comune. A pune în discuție aspectele și temele vieții comunității înseamnă, mai înainte de toate, a le aduce la lumină, a le face vizibile ca probleme. Tocmai caracterul lor problematic ne leagă în căutarea comună a răspunsului pe care ele îl ridică. A participa la această dezbatere înseamnă a-mi confirma cetățenia prin interesul față de acele lucruri (mai ales sub aspectul lor problematic) care îmi sunt comune cu ceilalți locuitori ai orașului, ai țării și ai lumii în care trăiesc. În definitiv, această participare la dezbaterea comună e, mai înainte de toate, dovada responsabilității civice a fiecăruia. Aceasta e deosebirea fundamentală dintre cetățean și consumator: în vreme ce ultimul doar beneficiază de ceea ce produc alții, cel dintâi participă la producerea mediului în care trăiește. Și, tot de aceea, transformarea cetățeanului în consumator (inclusiv ca asistat social) e o pervertire a democrației. Toți oamenii dintr-un stat sau dintr-un oraș sunt chemați să-și spună cuvântul cu privire la problemele vieții lor comune. Și cuvântul fiecăruia contează.
Faptul de a ne spune cuvântul este necesar pentru menținerea democrației, dar nu e suficient. Și asta deoarece cuvântul fiecăruia dintre noi e încărcat de pasiune, de subiectivitate și de reactivitate. De aceea trebuie ca opiniile noastre să fie adunate, sistematizate, formulate într-un limbaj clar și cât mai neutru, explicitate, argumentate și supuse atenției noastre pentru a fi confirmate sau amendate. Aceasta e, în societățile moderne, una dintre funcțiile presei. Ea captează curenții opiniei publice și-i aduce la o formă inteligibilă, în care fiecare cetățean poate recunoaște – în pozitiv sau în negativ – problemele cu care se confruntă. Odată formulate, aceste probleme merg către decident. Există aici două niveluri ale dezbaterii: aceea dintre (cei care vor să devină) politicieni și cetățeni și aceea dintre curentele politice, așa cum sunt ele articulate în partide. În primul caz, cetățeanul accentuează importanța problemei pe care o ridică, în al doilea, oameni politici cu viziuni diferite propun soluții proprii opticii lor pentru dezbaterea publică sau pentru cea parlamentară. Atunci când prin legiferare sau decizii administrative se răspunde unei probleme publice, aceasta a fost dezbătută și, pe baza dezbaterii, s-au cristalizat opțiunile de răspuns dintre care (la modul ideal) a fost aleasă cea mai adecvată.
Pe tot parcursul acestui proces, atât cetățeanul, cât și societatea participă la dezbaterea ce stă la baza deciziei. Doar așa omul comun se simte reprezentat în politică, are conștiința cuvântului său și poate vedea felul în care se răspunde problemelor pe care el le pune. Și – prin feedback – tot astfel i se confirmă faptul că cetățenia, în numele căreia e chemat să voteze, nu e o simplă formalitate administrativă. Nu există reprezentativitate fără participare; nu ne putem recunoaște în cineva în care nu am investit nicio fărâmă din energia și din gândul nostru. Politica, în felul în care se face la noi, e o mecanică a secularizării. Adică e ceva care invocă mereu vorbe mari și idealuri grandioase pentru a le coborî într-o indiferență generalizată, în care „fiecare e pentru sine și o bandă de ticăloși pentru mai mulți”. Cine vorbește de dedicație și de slujire atunci când – o vedem cu ochiul liber – nu e preocupat decât de funcții și de privilegiile lor nu face nimic altceva decât să marcheze distanța dintre cuvinte și înțelesul lor. Practic, el golește cuvintele de sens și nu lasă în urmă decât forme calpe care sună gol și artificial în discursul public și în care nimeni nu recunoaște nici îndemnul, nici speranța, nici sprijinul la ceasul greutăților.
Ce să mai spunem de situația în care alegerile înseși devin o pură formalitate, fiind lipsite de orice miză? Nimic din problemele reale ale societății nu mai vine la expresie, campania electorală se rezumă la simple apeluri adresate partizanilor și tot ceea ce ține de lupta politică se mută într-o economie perversă: a cumpărării voturilor cu majorări sau scutiri salariale, ori a cadourilor de circumstanță și a cumpărării influenței prin mituirea unor oameni cu (confirmarea pe) funcții. Aici nu mai avem de-a face nici măcar cu mimarea democrației. Mult timp s-a folosit pentru asemenea regimuri termenul de „iliberal” care – în felul lui – trimite la un liberalism alterat. Dar, cred, nu de asta e vorba. Atunci, evident, se va pune întrebarea: de ce se mai organizează alegeri? Pentru că alegerile sunt un ceremonial al puterii. Retrasă din lume, puterea nu mai impune, iar prezența cotidiană a reprezentanților ei în media mai curând o discreditează. Alegerile sunt un ceremonial care, pe deasupra, mai invocă și legitimitatea (care e pandantul laic al consacrării divine). Grație alegerilor, puterea se pune în scenă într-o manieră hieratică și, astfel, impune acolo unde simpla ei manifestare (ca legislator sau ca guvernant) nu mai realizează nimic. Patru rânduri de alegeri asta înseamnă: consacrarea unei puteri care se percepe pe ea însăși ca fiind de drept divin – sau cel puțin destinală –, plus spectacolul menit a induce această idee unei populații care pendulează între reactivitate și resemnare.
Lucrul cel mai grav la capătul acestor așa-zise alegeri – cel mai probabil marcate de absenteism – este faptul că puterea nu va ști care sunt problemele reale ale celor în numele cărora va pretinde că guvernează și legiferează. Și, de aceea, orice va face, va fi inadecvată. Și, așa cum se întâmplă atunci când avem de a face cu inadecvarea, nemulțumirea va fi reciprocă: nu doar a guvernaților față de guvernanți (pentru că nu-și fac treaba), ci și a guvernanților față de guvernați (pentru că nu le înțeleg „eforturile”). Însă, dincolo de toate acestea, ceea ce vedem sub ochii noștri e feudalizarea politicii și transformarea modernității elective într-o cauțiune a unei ordini medievale. Avem – din ce în ce mai mult – o castă care se crede investită cu puterea nu pentru că se poate dovedi capabilă de ceva, ci, pur și simplu, pentru că i se pare că ușurința cu care a urcat din funcție în funcție și a făcut bani („cu statul” și „europeni”) e semnul unei „alegeri” și îi dă acest drept. Singura problemă a acestei caste este perpetuarea la putere, inclusiv transmiterea ei generațională.
De aceea, această putere, care profită de toate avantajele lumii recente, urăște modernitatea și caută un rost în alte epoci: pentru că tot ceea ce-i poate oferi timpul prezent sunt funcțiile (ce depind de ciclurile electorale și de ceea ce iese din urne) și banii, în vreme ce ea are nevoie de acel prestigiu absolut pe care nu-l dă decât consacrarea divină. Paradoxul e acela că aceia care organizează aceste alegeri (și le vor câștiga) nu vor primi de la ele ceea ce vor – și ei știu aceasta. Tot ceea ce pot obține e o amânare, o prelungire a funcției până la următoarea scadență electorală. Și de aceea e atât de important pentru ei ca – de acum încolo – alegerile să fie simple forme goale în care ei să fie mereu confirmați și posibilitatea unei schimbări reale să fie exclusă.
Firește, mai înainte de toate, nu au puterea lui Putin și, în al doilea rând, e riscant să facă ceea ce face acesta în Europa. Dar să nu subestimăm inventivitatea acestor oameni, capacitatea lor de „a implementa” „modelul maghiar” în politica noastră. Să nu subestimăm campaniile de infiltrare – prin numiri – a tuturor instituțiilor și de cumpărare – la bucată – a tuturor celor pentru care viața și funcția sunt una. Să nu subestimăm nici transformarea justiției într-o armă a reglării de conturi și nici turarea mediei împotriva oricui mișcă în front. Să nu subestimăm toate aceste lucruri după alegeri. Și, mai ales, să nu subestimăm apatia populară. În definitiv, indiferent de numele ce i s-a dat, feudalismul a fost singura orânduire istorică pe care a cunoscut-o lumea românească. //
