De același autor
Cu puţin timp în urmă, d-l Mihai Şora părea a avea rara calitate de a uni segmente ale istoriei noastre între care, altminteri, nu există decât rupturi. Format – în modul cel mai serios cu putinţă – în interbelic(ul pe care l-am mitizat la un moment dat), dar fără pic de ispită pentru deriva lui de dreapta; “antrenor cultural” – al câtorva tineri (ce au dat mari performanţe) şi al unei întregi societăţi, graţie activităţii sale de editor în anii ’60 – ’70; în fine ministru al educaţiei în primele luni de după Revoluţie şi voce a societăţii civile care a condamnat abuzurile puterii din ultimii ani, d-l Şora întruchipa o constantă a lucidităţii senine într-o lume mult prea supusă derivelor pasionale. Până în urmă cu câteva zile, când un clip publicitar al celor de eMAG (realizat de Papaya Advertising) – în care d-l Şora vorbeşte de libertatea de-a alege – să stârnească o serie de reacţii ce ne arată, încă odată, cât de distorsionat ne raportăm la trecutul nostru recent.
Reluând o temă dragă “unei anumite părţi a presei” – adânc nemulţumită de implicarea civică a d-lui Şora din ultimii ani –, acestuia i se reproşează legătura cu Partidul Comunist Francez din anii celui de-al Doilea Război Mondial (şi din primii de după), întoarcerea în România din 1948, activitatea la Ministerul de Externe – unde a fost traducător din franceză – în perioada în care acesta a fost condus de Ana Pauker şi, în fine, poziţia avută în sistemul editorial din anii ’60 (care i-a permis să ia decizii care au influenţat piaţa cărţii din România). Ceea ce e straniu în acuzele care i se aduc d-lui Şora e felul în care evenimente ale vieţii dânsului, care nu au nimic problematic (ci mai curând lăudabil – precum întoarcerea în ţară sau activitatea de la ESPLA), sunt “întoarse pe dos” şi prezentate drept culpe. Să fie oare o vină faptul că un tânăr de 25 ani, în timpul Războiului, alăturându-se Rezistenţei, a aderat la Partidul Comunist Francez? Îl face acest lucru un kaghebist sau un torţionar? Cu ce poate fi vinovat un om care – mizând pe normalizarea relaţiilor dintre România şi ţările europene (pentru că asta a însemnat, în epocă, semnarea Tratatului de Pace de la Paris) şi pe statutul lui de membru al Partidului Comunist Francez – se întoarce (în intenţie pentru o scurtă perioadă de timp) să-şi revadă, după o despărţire de 10 ani, familia din ţară? Cum putem acuza un om căruia i-a fost “alocat” un loc de muncă – unde nu era în situaţia de a aduce nici o atingere nimănui – că şi-a făcut treaba, aflându-se doar nominal în subordinea celei ce dirija rosturile Partidului Comunist Român? În fine, există cineva care să poată spune că, în calitatea lui de editor, d-l Şora a fost un om al propagandei? Şi: în toţi anii care au trecut a fost măcar cineva care să-l poată acuza pe d-l Şora de vreo nedreptate bazată pe o “înţelegere” cu fostul regim?
Toate acuzele ce i-au fost aduse d-lui Şora sunt tributare aceleiaşi logici: culpa de asociere. De vreme ce a aderat la PCF, d-l Şora trebuie că aproba toată politica acestuia, inclusiv judecăţile sumare de după Război, înregimentarea în slujba Moscovei, laudele Kremlinului etc. Dacă s-a întors în România comunistă, înseamnă că era de acord cu ceea ce se făcea aici: arestarea opoziţiei (de până în ’47), lupta împotriva partizanilor din munţi, lichidarea democraţiei etc. Cum a lucrat în subordinea Anei Pauker înseamnă că a susţinut-o şi a contribuit la politica dusă de ea împotriva a tot ceea ce reprezentase elita lumii anterioare. În fine, întrucât a avut o funcţie onorabilă în sistemul editorial, înseamnă că d-l Şora a fost un “privilegiat” al regimului comunist şi o “rotiţă” cuminte a funcţioării acestuia. Logica aceasta e cea a vinovăţiei prin transfer: odată ce un om e asociat cu ceva (mai mult sau mai puţin reprobabil), el preia toate caracteristicile negative ale acelui ceva cu care a fost asociat. Nu contează faptul că d-l Şora a fost un mărunt funcţionar al Ministerului de Externe, care – în mod cert – nu avea acces la nici un fel de informaţii pe care să se bazeze decizia politică a acelui timp; simplul fapt că a lucrat în subordinea Anei Pauker îl face “adjunctul” acesteia sau – de ce nu? – interşanjabil cu ea. În termenii aceştia, omul nu e responsabil pentru ceea ce a făcut efectiv, ci pentru că s-a aflat unde s-a aflat şi – în felul acesta – s-a “contaminat” cu toate relele situaţiei. E ca şi cum am acuza un cetăţean oarecare nu de faptul că a comis un accident (pe care nu l-a comis), ci de acela că – având maşină şi folosind-o – creditează drumurile actuale, aşa cum sunt ele (şi Guvernul ce s-ar cuveni să le întreţină), maşinile second-hand ce împânzesc ţara, ineficienţa poliţiei rutiere şi comportamentul, adesea haotic al celorlalţi participanţi la trafic. În felul acesta, omul nostru – deşi nu a făcut nimic (şi poate circulă mai atent ca alţii) – poate fi scos vinovat pentru toate accidentele care au loc în ţară!
Mai e un lucru aici: şi anume echivalarea a ceea ce, în siajul lui Karl Jaspers, ar fi o “culpă metafizică”, cel mult “morală” – în speţă conştiinţa (pe care s-ar cuveni s-o avem cu toţii) a răului reprezentat de comunism şi a participării, oricât de marginală, a celor ce l-au cunoscut la această dramă a istoriei – cu o “culpă politică” (sau chiar “criminală”). Poate că toţi supravieţuitorii comunismului sunt în situaţia de a-şi gândi rostul din acea vreme, poate că cei mai mulţi l-au perpetuat involuntar căutându-şi – fiecare cum a putut – căi de supravieţuire în acel timp, poate că, tot fără voia lor, am trecut multe “strategii de supravieţuire” şi în anii ce au urmat, însă aceste lucruri nu îi aşează în mod nemijlocit în rândul celor ce au decis şi au instrumentat violenţa de masă şi dezastrul economic. A-i asimila pe toţi cei care au trăit în comunism înalţilor reprezentanţi ai Partidului şi ai Securităţii nu e nimic altceva decât o modalitate de a-i dizolva pe aceştia din urmă în ansamblul întregii populaţii. E, în fapt, strategia lui Vadim din anii ’90, care ne spunea că am fost cu toţii comunişti, mai puţin aparatnicii şi securiştii. Aceştia au fost “patrioţi”. Transformând cuvântul “comunist” într-o acuză – la fel ca termenul de “fascist” – pe care-o aruncăm cu lejeritate oricărui preopinent cu care nu suntem de acord, nu facem decât să diluăm vinovăţia şi responsabilitatea celor care au comis realmente fapte reprobabile în acel timp.
Mai e un lucru care merită menţionat: printre reproşurile ce i se fac d-lui Mihai Şora sugerează – uneori o spun şi explicit – că dânsul nu are (în “virtutea” acuzelor enumerate mai sus) căderea de a ne vorbi despre libertate; acest lucru îl pot face, cu deplină autoritate, doar “martirii” comunismului. Dat fiind că acuzele nu se ţin, d-l Şora are aceeaşi autoritate ca orice om care nu comis acte condamnabile şi nu a făcut concesii majore în acel timp de a ne vorbi atât despre comunism, cât şi despre libertate. Iar autoritatea dânsului e sporită nu doar de formaţia sa filosofică, ci şi de meditaţia de un secol (parţial decantată în cărţi) asupra rosturilor lumii, a făptuirii noastre şi a vieţii în comun. Ar trebui să fim bucuroşi şi recunoscători că ne este dat nu doar a-l citi, ci a-l auzi şi simţi alături de noi. Ideea că doar “mărturisitorii” pot vorbi despre libertate îşi are şi ea capcanele ei. Tot aşa cum nu toţi cei care au devenit membri de partid au făcut-o din acelelaşi raţiuni (majoritatea a aderat dintr-un oportunism circumstanţial, nu din patologie criminală), nici cei care au ajuns în închisorile comuniste nu au pătimit cu toţii pentru aceleaşi idealuri. Suferinţa fiecăruia e vrednică de memorie şi de cinstire, dar asta nu înseamnă că şi viziunile despre lume, societate şi libertate ale tuturor sunt la fel de îndreptăţite. Sunt lucruri spuse – sau scrise – de cei ce au cunoscut teroarea comunistă care merită a fi aprofundate şi urmate, şi sunt lucruri la care e preferabil să ne raportăm critic.
Însă, mai înainte de toate, ideea aceasta că doar unii – în virtutea suferinţei – sunt abilitaţi a formula temele libertăţii este mai mult decât problematică. Ea induce un maniheism în virtutea căruia doar “martirii” sunt puri, ei se înalţă deasupra umanului – prin “sfinţenia” cu care şi-au îndurat calvarul – şi toţi ceilalţi, vinovaţi de colaborare prin “descurcare”, trebuie să urmeze acest glas al catacombelor. Ce e straniu, e faptul că nici unul din marile nume ale celor închişi în acei ani nu a avut asemenea pretenţii. Hipostazierea lor acum nu face decât să-i evidenţieze pe actualii lor “purtători de cuvânt”. Această reducere la tăcere a preopinentului în numele suferinţei celor pe care azi îi reprezintă alţii nu face decât să inhibe discursul despre libertate. Căci acesta nu e doar a câtorva (oricâte merite ar avea aceştia), ci al tuturor: ca cetăţeni ai unui stat democratic, cu toţii participăm – cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta – la formularea libertăţii în care ne va fi dat să trăim. Libertatea aceasta este absolută doar pentru că e concretă; pentru că-l vizează fiecare, aşa cum e el în contextul în care se află. Şi ceea ce o defineşte – aşa cum bine spune d-l Şora – sunt alegerile noastre de fiecare zi. E iluzoriu să o reducem la absolutul unei opţiuni şi, mai ales la cel al uneia de “rezistenţă”. Făcând astfel – crudă ironie a sorţii! – i-am da dreptate torţionarului de la Piteşti, Eugen Ţurcanu, cel pentru care doar morţii (şi încă cei de primă oră) se puteau considera curaţi. În realitate, libertatea presupune atât multitudinea posibilităţilor de opţiune, cât şi a alegerilor fiecăruia dintre noi.
Dar despre toate acestea, d-l Mihai Şora a scris pagini pe care s-ar cuveni să revenim E ciudat faptul că polemica ce s-a dezvoltat în jurul dânsului face abstracţie de cărţile sale. La fel cum lasă la o parte iradierea pe care persoana, gândul şi biblioteca dânsului au avut-o în lumea intelectuala bucureşteană vreme de 70 de ani şi şcoala formată în preajma acestora, care a dat nume de excepţie şi cu o reală consacrare internaţională. Nici măcar scurtul, dar fertilul său mandat la Ministerul Educaţiei nu a fost amintit. Poate lucrurile acestea ne uimesc doar pe noi, nu şi pe d-l Şora. Căci dânsul a ales, de la început, nu calea a ceea ce Noica numea “gesticulaţia etică” (ce sfârşeşte adesea în poză şi uitare), ci pe aceea – mai dificilă – a unei pedagogii eficiente în vremuri de criză. Atât prin tinerii pe care i-a călăuzit, cât şi prin paginile pe care le-a publicat, prin măsurile legislative pe care le-a iniţiat şi prin colecţia (Biblioteca Pentru Toţi) pe care a recreeat-o, ducând-o aproape în fiecare casă, d-l Şora a acţionat indirect, construind cu tenacitate, ca pe un puzzle, un mediu în care reflecţia asupra libertăţii să fie cu putinţă. Faptul că ne-o aminteşte astăzi, îi face pe unii foarte nerecunoscătoari.
Dar cred că d-l Mihai Şora e dincolo de toate acestea, căci e în judecata dânsului ceva care nouă (atât criticilor, cât şi admiratorilor dânsului) ne lipseşte: măsura istoriei. Iar dacă aceasta ar trebui să poarte un nume, la capătul unei vieţi mai mult decât centenare, care a cunoscut şi agitaţia şi liniştea, şi crizele şi pacea, şi pasiunea şi luciditatea, şi implicarea şi discreţia, atunci numele ei ar fi demnitate.
Mihai Şora e conştiinţa vie a demnităţii noastre. Cine nu crede, să-l citească, să-l asculte şi – mai ales – să-l urmeze.
PS. N-ar fi, totuşi, exclus ca d-l Şora să fie doar o “victimă colaterală” în ciuda centralităţii pe care a luat-o în disputele publice. S-ar putea ca adevărata ţintă a atacurilor să nu fie personajul reclamei de la care a pornit totul, ci producătorul acesteia, Papaya Advertising. Să nu uităm că în timpul campaniei pentru referendumul iniţiat de Coaliţia Pentru Familie cei de la Papaya au difuzat un clip în care criticau în culori tari viziunea dreptei tradiţionaliste. Nu cred că le-a fost iertat acest lucru (deşi va fi avut mică influenţă asupra intenţiei de vot). Reluarea unor teme ale stângii nouăzeciste de către reprezentanţi ai tradiţionalismului poate fi şi un strigăt de adunare a acelei drepte care s-a risipit în zilele faimosului vot. Ceea ce nu face decât şi mai actual mesajul d-lui Şora.
