De același autor
Trăim, poate, cea mai stranie campanie electorală din istoria recentă a României: una fără sonor. Nu avem decât imagini – pe panouri sau la televiziuni – statice sau în mișcare, surâsuri înghețate și fețe înfrumusețate cu Photoshop-ul. „Diversitatea” ține de fondul de culoare al acestor imagini: (inevitabil) roșu, galben și albastru. Singurul „mesaj” pe care-l „transmit” candidații e unul pe cât de generos, pe-atât de neangajant: „Românii merită mai mult!”. Mai mult merită și haitienii, și americanii, și oricine. În rest, „știri pe surse” despre „jocurile din culise”, despre „făcătorii” de președinți și de parlamentari. Pusă – cel puțin din pandemie – pe teorii ale conspirației, lumea crede în ele sau, în orice caz, crede mai mult decât în fețele zâmbitoare de pe drumuri și din parcări. Senzația nu e aceea că jocul e măsluit, ci – mai curând – că nu e niciun joc, cel puțin pentru enorma masă a votanților; că tot ce e de jucat se joacă în spatele ușilor închise, într-o lume de câteva mii de persoane (la scară națională), din care câteva sute vor alcătui parlamentul și restul celelalte instituții. Iar acolo sus se ajunge pe bază de rudenie (inclusiv nășii), de fidelitate (probată, nu doar jurată), de peșcheș (la licitație) și de vulnerabilități (care, în fapt, sunt garanții de siguranță).
Cum s-a ajuns ca într-o generație – căci exact atâta ne desparte de Revoluție – politica, în care atunci cu toții vedeam spațiul de rezonanță al vocii poporului, să devină afacerea privată a câtorva oameni și a celor câteva mii de clienți (în sens roman) ai lor? Cum am transformat democrația (așa imperfectă cum era ea) în acest bizar amestec de oligarhie și caudillism?
Probabil, primul pas l-a constituit personalizarea puterii. Peste tot, politica se focalizează pe câteva persoane publice: președintele, prim-ministrul, un ministru sau un alt personaj (din armată, din administrația publică – eventual, primarul Capitalei) mai vocal. Atunci când ajung să se certe (ceea ce se întâmplă mai mereu), ceea ce se vede e o confruntare de orgolii, de interese și un soi de luptă pentru centralizarea puterii, la care publicul se uită ca la un meci. Lumea nu mai ține cont de ideologii, de programe sau de lucrurile făcute (ori nefăcute); totul se rezumă la un soi de război al pasiunilor, la care spectatorii participă și ei pasional. Conflictul dintre Traian Băsescu și Călin Popescu-Tăriceanu sau cel dintre același președinte și Crin Antonescu, ori cel dintre Klaus Iohannis și Liviu Dragnea face parte din această categorie. Aici e vorba, pur și simplu, de simpatii și de antipatii și mult mai puțin de o judecată asupra a ceea ce oamenii au propus și au realizat. Faptele – atâtea câte au fost – au sfârșit prin a fi ignorate, iar dorințele s-au focalizat pe fețele aprige ale luptătorilor.
Al doilea pas îl constituie căderea în irelevanță a ideologiilor politice. La noi ele n-au fost niciodată prea bine articulate. În ciuda formulărilor doctrinare încercate de câțiva (pe atunci) tineri în anii ’90 și de variile institute întreținute la un moment dat de partide, la noi oamenii politici au venit – exceptând supraviețuitorii interbelicului – din același mediu și, în linii mari, au avut cam același profil. Nu diferențele doctrinare îi deosebeau pe Traian Băsescu și pe Călin Popescu-Tăriceanu. Apoi am avut, în proporții de masă, fenomenul traseismului politic. El era dovada faptului că ideologia – nici înțeleasă, nici asimilată – e cantitate neglijabilă și tot ceea ce contează e funcția cu beneficiile ce decurg din ea. Un personaj ca Teodor Meleșcanu e paradigmatic pentru acest mod de-a face politică: când la stânga, când la dreapta, când înainte, pe val, când înapoi, la stânga. Destul de repede, aceste mișcări au devenit atât de haotice, încât cei care le făceau au preferat apelativul „de centru”: adică de oricare parte, în funcție de interesul de moment. Doctrina – adică deopotrivă obiectivele, mijloacele și individualitatea grupului – n-a mai contat deloc.
Tocmai de aceea, am asistat la o mulțime de alianțe „împotriva firii”: stânga cu dreapta, conservatori cu revoluționari, atei cu credincioși etc. În fapt, singurul lucru care unea, circumstanțial, diverse grupuri de oameni era tentativa lor de a-și perpetua durata păstrării puterii politice și, prin intermediul acesteia, controlul asupra resurselor țării. Încet–încet, deosebirile s-au estompat cu desăvârșire, doctrinele lăsând loc tribalismului: oamenii s-au agregat în jurul unui șef capabil să le garanteze o (relativă) impunitate pentru orice ar face oricare dintre ei în „exercițiul funcțiunii”. Dar acest fapt a dus, în realitate, la segregarea „clasei politice” de societate. Cea dintâi a ajuns să se reprezinte doar pe sine: un soi de nomenklatură de drept propriu, care „are drepturi speciale” ce decurg din simplul fapt că e la putere. Și, pe măsură ce rămâne la putere, se înconjoară cu alte și alte ziduri de „drepturi speciale”, menite a o izola și mai mult în superbia oligarhică. Societatea, la rândul ei, a încetat să se mai simtă reprezentată de această „nouă clasă” și s-a descompus – ajutată de media online – într-o infinitate de individualități și de opinii subiective.
Incapacitatea cetățeanului de-a înțelege logica unei vieți care nu mai e publică, ci a sfârșit ca o suită de „înțelegeri” pe culoarele „palatelor” închise omului de rând, a amplificat percepția că instituțiile nu mai lucrează la vedere. Celebrele tentative ale lui Liviu Dragnea de a promulga Ordonanța 13 (menită a-l exonera de pedeapsa care-l aștepta în calitatea lui de condamnat cu suspendare) au avut exact acest efect: oamenii au putut să vadă cum statul (care, ca mecanism instituțional, ar trebui să fie neutru) a ajuns un instrument de luptă și un vehicul de influență a unor persoane particulare cocoțate în fruntea țării. Toată teoria pe care-o deversau universitățile în capul studenților (de drept, studii politice sau administrație publică) a devenit – dintr-odată – caducă. Regulile vieții publice s-au redus la războiul unui trib cu alte triburi pentru deținerea controlului resurselor, care ar fi trebuit să aparțină statului, care – la rândul lui – se cuvenea să reprezinte cetățenii.
Firește că, în logica manualelor (traduse de cine știe unde), noi ne iluzionăm crezând că instituțiile sunt mecanisme neutre și raționale care funcționează în vederea atingerii unor obiective fixate de societate prin decidenții aleși. În fapt, ele sunt mai curând organisme vii, care luptă pentru supraviețuire și pentru extinderea arealului de influență. Așa se face că, pe parcursul luptelor pentru putere (ale lui Traian Băsescu cu Victor Ponta, apoi ale acestuia și, ulterior, ale lui Liviu Dragnea cu Klaus Iohannis), varii instituții și-au abandonat neutralitatea și au intrat în joc, în favoarea unuia sau a altuia dintre combatanți. La rândul lor, aceștia au înțeles că aceste organisme sunt asemenea Gărzii Pretoriene la Roma: pentru a-i susține, trebuie „fidelizate”. Ca atare, tot ceea ce semăna cu o instituție – Armata, Biserica, Serviciile Secrete, magistrații, varii asociații profesionale – a devenit „câmp tactic” al luptei pentru putere și s-a oferit, cu generozitate, la mezat. În felul acesta, s-a creat un „al doilea cerc”, în care s-au democratizat „drepturile speciale”.
În 2019, când au loc alegerile prezidențiale, niciunul dintre candidați – Klaus Iohannis și Viorica Dăncilă – nu avea nimic de spus (și, de altminteri, i-ar fi fost greu să spună ceva). Așa că au inaugurat un nou tip de campanie electorală: fără discursuri, fără dezbateri, fără nicio incidență publică. A câștigat Iohannis și, asemenea unui roi fainéant, a moștenit tot sistemul de vasalități pe care-l creaseră șapte ani de luptă pentru putere. Unul după altul, reprezentanții „instituțiilor” (în fapt, șefii de trib ai oamenilor din subordinea lor) și-au depus omagiul și au primit garanția că nu li se va-ntâmpla nimic. Probabil, cu sprijinul lor și-a ruinat – cu repetiție – partidul care l-a propus la președinție (și – din aceeași mișcare – „aliații” USR), ca să nu existe nicio contrapondere a puterii sale. Și, apoi, contractul a fost respectat: oamenii „instituțiilor” au făcut literalmente ce au vrut în acești ultimi cinci ani (ne vor trebui decenii ca să aflăm ce), iar „întâiul om din stat” s-a plimbat în toată lumea și s-a închis în tăcerea lui opacă, fără să-l deranjeze cineva.
„Rotativa” i-a adus (cam în același fel) în mână lui Marcel Ciolacu pârghiile de control care alunecă – încet-încet – dinspre Cotroceni spre Victoria, spre a se-ntoarce din nou la Cotroceni. Presa „de casă” (cumpărată în pandemie și finanțată constant mai apoi), „instituțiile” tribale (care au nevoie de un nou garant al impunității), până și pe Nicolae Ciucă (omul lui „să trăiț’!”), care – la ordin – și-ar înscrie tot activul de partid în PSD. Pentru ostaș – săracul –, nu există coșmar mai mare decât să nu aibă deasupra lui pe cineva care „să‑l cheme la raport”. Aici ne aflăm astăzi: Marcel Ciolacu centralizează – „pas cu pas” – în tăcere, întreaga putere. Mă tem că e ca Iohannis în 2019: fără contracandidat real. Și a învățat lecția: cu cât mai puțină apariție, cu cât mai puține discursuri și fără dezbateri, calea ce duce sus e mai lină. În fond, ce să (mai) spună? Onest vorbind – la fel ca-n anii ’80 – toată lumea știe despre ce e vorba în lumea politică românească de azi: „interesul public” a devenit – mai modest – interes personal. Al câtorva.
Dacă va fi deștept, Ciolacu îl va numi fie pe Iohannis, fie pe Ciucă prim-ministru, cu clasicul speech despre „nevoia unității”, acum, când e plin de crize în regiune. În maximum doi ani, nu va mai exista niciun Partid Național Liberal. Eventual, vom avea, cum teoretiza Dan Voiculescu, Uniunea Social – Liberală. Sau, cum spunea Ion Iliescu, „economia socială de piață”. Care, în fapt, e un eufemism pentru feudalism. Asta e „moștenirea” lui Klaus Iohannis. //
