De același autor
Dinamica – tot mai accelerată a – prezentului ne arată, între altele, cât de mult a rămas înțelegerea istoriei și a societății în urma mutațiilor petrecute în ultimele decenii. Perspectiva unui ierni ce se anunță sub semnul „raționalizării” energiei termice și electrice ne amintește de ceea ce în prima jumătate a secolului XX în Vest (și o bună parte a lui în Est) a constituit un dat inevitabil al vieții oamenilor: penuria. Repunerea acesteia pe agenda statelor și a Comisiei Europene reactualizează una dintre temele clasice ale gândirii social–politice a modernității: clivajul dintre bogați și săraci, în speță dintre dreapta și stânga.
Dreapta tradițională era monarhistă (și legată de valorile unei lumi aristocratice), respecta Altarul la fel de mult ca și Tronul, considera că există (la început prin naștere, apoi prin merit) oameni care le sunt superiori celor mulți, înțelegea cultura ca fiind legată de disponibilitatea unei vieți fără griji și credea sincer în eroii – aleși de Dumnezeu – care conduc popoarele pe căile Providenței. E de la sine înțeles că toate acestea reprezentau viziunea socială a nobilimii medievale, viziune radicalizată odată cu trecerea ei – mai ales pe cale matrimonială – în posesiunea marii burghezii urbane. De partea cealaltă, stânga era reprezentată de muncitorimea urbană și nu atât de cea săracă, cât de cea care profesional se specializase și politic se asociase în marile centrale sindicale. Aceasta era republicană (respingând dreptul divin al monarhiilor), mai curând laică decât religioasă, egalitară și umanistă (văzând în școală și în meserie ascensoare sociale) și valorizând o politică bazată pe dezbaterea parlamentară și dialogul social. Puțin înclinată să aprecieze trecutul în care condiția ei era dificilă, stânga preferă să valorizeze un viitor aflat sub semnul schimbărilor melioriste. Această scindare a spectrului politic pe care o consacră parlamentarismul european al secolului XX este legată de o economie care pune accentul pe industriile grele (extractivă, siderurgică și constructoare de mașini) care, pe de o parte, sunt premisa marilor averi ale magnaților economici, pe de alta reprezintă mediul de solidarizare al muncitorimii.
Problema e aceea că, odată cu accelerarea globalizării din anii ’80, societatea polarizată între stânga și dreapta se lichefiază, în același timp cu dispariția din Occident a marilor industrii (care se delocalizează către continentul asiatic) și cu căderea comunismului din Est (care lipsește stânga de legitimarea deopotrivă ideologică și istorică cu care o învestea prezența țărilor socialiste). Deși vocabularul politic vorbește, în continuare, de „conservatori” și „socialiști”, sensul acestor cuvinte s-a deplasat mult în ultimele decenii. Criteriul care ne permite să le situăm (deopotrivă conceptele și pe cei care le folosesc) este ceea ce numim – generic – globalizare. Ceea ce cunoaștem noi, la ora actuală, ca extindere la scară planetară a interdependențelor economice, comunicaționale și migraționiste e, în fapt, o formă foarte modernă – și destul de surprinzătoare (cel puțin pentru noi, occidentalii) – a globalizării. Cea dintâi globalizare a fost cea a descoperirii lumii de către exploratorii porniți din Europa (și, de la un anumit moment, din America de Nord). De la jumătatea secolului al XIX‑lea, aceasta se suprapune cu o a doua globalizare economică, bazată pe conectarea coloniilor marilor țări europene (furnizoare de materii prime) cu metropolele (aflate în expansiune industrială). După Al Doilea Război Mondial am asistat mai curând la o globalizare ideologică în care – pe fondul școlarizării parțial dezvoltate în perioada colonială – ideile emancipatoare ale stângii occidentale fac valuri (și, din păcate, victime) în aproape tot sudul planetar.
După 1990 – odată cu căderea comunismului și a multor dictatori de stânga care s-au impus în perioada războaielor decolonizării –, s-a revenit la globalizarea economică sub forma unei diviziuni internaționale a muncii. Tocmai acest proces, care a valorizat mâna de lucru ieftină din țările care anterior fuseseră considerate ca fiind „lumea a treia”, a permis delocalizarea industriilor energofage, poluante și – mai ales – necesitând mulți angajați din Vest în Orientul Îndepărtat. Rezultatele acestei tranziții au fost, vreme de două decenii, mitizate: pe de o parte, terțiarizarea economiei occidentale, ale cărei marote au devenit „comerțul” (care multiplică în permanență TVA-ul) și „creativitatea” (obiectivată în patente), pe de altă parte, introducerea în fluxurile economice mondiale a țărilor sărace. Și, deloc în ultimul rând, accentuarea unui model al lumii dezvoltate în interiorul acestora: în speță, cuplarea industrializării cu urbanizarea și școlarizarea. Rezultatul acestei mutații planetare a fost prosperitatea care, după 1990, s-a generalizat – pentru prima dată în istorie – la scară planetară. Cu excepția autarhiilor dictatoriale (Coreea de Nord, Cuba, Eritreea, mai nou Venezuela) și a țărilor căzute în ciclul războaielor fără sfârșit (Somalia, Afganistan, într-o anumită măsură Irak și Mozambic), peste tot se poate constata o creștere a indicatorilor relativi la calitatea vieții (speranța de viață la naștere, regresul mortalității infantile, scăderea procentului celor aflați în sărăcie extremă etc.). Nu e de mirare faptul că această ultimă globalizare, care a permis Occidentului să accentueze beneficiile economiei serviciilor (și să insiste pe formarea necesară ei), iar Sudului sărac să acceadă la o anumită prosperitate, a fost celebrată deopotrivă de mari figuri ale intelectualității și de oamenii politici reprezentativi ai ultimelor decade.
Șocurile începutului mileniului – mai întâi terorismul, apoi destabilizarea unor întregi regiuni, valurile migraționare, criza economică multiformă, pandemia de Covid și Războiul din Ucraina – au arătat însă și limitele acestui proces de o anvergură fără măsură comună în istorie. Cea dintâi și cea mai mare dintre ele o reprezintă lichefierea societății occidentale. Nu mai avem de-a face, la ora actuală, cu clase sociale (precum burghezia și proletariatul), caracterizate prin condiția lor economică (unii bogați – deținători ai capitalului ce pune în mișcare industriile, ceilalți săraci – deoarece nu posedă decât brațele din activitatea cărora se întrețin). Situația actuală e paradoxală: niciodată cetățenii Occidentului dezvoltat n-au trăit mai bine decât acum și, în același timp, niciodată condiția lor nu a fost mai precară decât azi. Prosperitatea prezentului e problematică deoarece ea nu (mai) ține de o realitate controlabilă, ci e o funcție a dinamicii piețelor internaționale a căror instabilitate nu încetează a ține prime-time-ul știrilor. Ceea ce oamenii au – bani, case, întreprinderi, studii etc. – e prins într-un sistem global de benchmarking în virtutea căruia valoarea tuturor acestora fluctuează permanent, fără a putea fi controlată de posesorul lor (și, practic, de nimeni). În perioadele bune, de creștere economică, această dinamică se așază sub semnul oportunităților, iar în cele de recesiune (din păcate tot mai dese), sub cel al riscurilor.
Probabil, principala caracteristică a ultimului deceniu – început, să nu uităm, cu declararea oficială a finalului crizei pornite în 2008 – e percepția acestei instabilități globale și conștiința înmulțirii riscurilor ce rezultă din imposibilitatea controlării ei. Acesta e motivul pentru care, la ora actuală – deși diferențele de condiții de viață rămân semnificative și în interiorul țărilor și între acestea –, principalul clivaj politic nu mai e cel dintre dreapta și stânga, ci cel dintre adepții unei continuări (eventual accelerări) a globalizării și cei care ar prefera încetinirea ei sau, și mai bine, revenirea la logici economice controlabile (adică de anvergură națională). Problema e aceea că e practic imposibil să se renunțe la interdependența creată în ultimele decenii: o vedem – recent – în cazul Poloniei, care și-a securizat aprovizionarea cu gaz recurgând la conectarea cu exploatările norvegiene din Marea Nordului, pe fondul reducerii (cvasitotale) a fluxurilor dinspre Rusia. Ideea autarhiei – a autosuficienței economice – e, mai mult ca niciodată, o utopie (pe care noi, românii, am plătit-o scump în anii ’80). Intens agitată de partidele populiste și naționaliste, ea nu face decât să creeze premisele căderii economiei mondiale de la tranzacțiile reglementate, la un „comerț liber” bazat pe speculă și pe șantaj economic. Viitorul suveranismului economic e ceva similar „privatizărilor” economiilor socialiste în anii de după căderea comunismului. Soluția nu e ruperea rețelelor care conectează țările – în particular, a celor europene –, ci flexibilizarea lor, căci e iluzoriu să ne imaginăm că una sau alta dintre aceste țări poate răspunde de una singură problemelor prezentului și, mai ales, ale viitorului.
Rămâne să privim, o clipă, și de cealaltă parte, a lumii asupra căreia s-au extins regulile globalizării europene. Două lucruri ne atrag aici atenția: mai întâi, apariția unei generații la fel de globale în oricare dintre țările Sudului precum cea din cele ale Nordului dezvoltat. Această generație nu mai are la bază necesitatea supraviețuirii care i-a împins pe părinții ei în industriile delocalizate din Vest, ci are aspirații similare congenerilor ei occidentali. Și, în al doilea rând, faptul că, din ce în ce mai mult, țări până nu demult sărace contestă diviziunea internațională a muncii, care a făcut vreme de trei decenii din Occident modelul civilizațional prin excelență. China, India, Brazilia – la fel ca, anterior, Japonia, Taiwan sau Coreea de Sud – se simt în situația de a deveni capete ale lanțului productiv, nu doar etape intermediare ale lui. Paradoxul lor e acela că, atunci când invocă suveranismul propriu, vorbesc tot de o variantă a prosperității apusene, impregnată – e drept – cu un flavour local (adesea, destul de problematic).
Poate straniu, poate nu, ceea ce ne separă – globalismul – e, în fapt, exact ceea ce ne unește. //
