De același autor
În ciuda predicțiilor catastrofice, politica europeană a supraviețuit onorabil alegerilor din această primăvară. Excepția – notabilă – a fost Franța, unde dreapta (considerată de extremă, în raport cu centrul, mai curând gauchist) a înregistrat o victorie istorică. În fața acestei dezavuări a guvernului și a politicii sale, președintele Emmanuel Macron a decis dizolvarea Adunării Naționale și convocarea alegerilor anticipate pentru a stabili raportul de forțe în parlamentul francez. Situația are prin ce surprinde, mai ales că fiind vorba despre Franța – unul dintre pilonii Europei –, așteptarea era mai curând una de stabilitate și de moderație. Modelul francez (al celei de-a V-a Republici) e cel al majorității prezidențiale, care-i permite președintelui realizarea programului său politic. În cel mai rău caz, e unul de coabitare, în care alternativa politică îi prescrie șefului statului strategiile de urmat. Dar nu e niciodată unul de minoritate și de instabilitate politică. În plus, scena publică franceză era împărțită – tradițional – între dreapta națională și (într-o anumită măsură) religioasă și stânga socialistă, ceea ce permitea marginalizarea extremelor (monarhiști, comuniști etc.). Acum totul e altfel și această situație indecidabilă pare a nu putea fi deblocată decât la urne.
Întrebarea care se pune este cât de excepțională e situația Franței, în contextul european al lui 2024? S-a vorbit de o deplasare spre dreapta sesizabilă în mai multe țări europene (Italia, Olanda, Austria, Germania) și care – spun unii – pare a contura o direcție de recul a politicii europene. Totuși, s-ar putea ca acesta să fie doar un fenomen de suprafață, iar adevăratele probleme să fie mai adânci. O întoarcere în istoria recentă ne-ar putea permite să le înțelegem mai bine. Sfârșitul comunismului, în 1989 – 1991, a însemnat – între altele – și prăbușirea rivalității ideologice dintre Est și Vest. Accentuarea discrepanței dintre binefacerile capitalismului și ale concurenței și egalitatea cu ordinea statală nu mai era de actualitate. Dimpotrivă, se miza pe faptul că liberalismul occidental integrase și actualizase o mulțime din promisiunile comunismului, în particular prosperitatea păturilor medii–sărace, fără a plăti costurile umane pe care le reliefa deschiderea arhivelor din țările foste comuniste. Astfel că programul lui Eduard Bernstein (al ascensiunii stângii pe cale parlamentară) părea a fi reușit și a fi invalidat – ca pe o eroare a istoriei – teza lui Lenin (cu privire la necesitatea revoluției). Prestigiul ei era atât de mare în epocă, încât majoritatea partidelor comuniste se reciclează după 1990 ca partide social-democrate.
În 1991, nimeni nu gândea viitorul Europei în termenii unei restaurații. De altminteri, era neclar și ce anume ar fi fost de restaurat. Mai curând, în siajul deschiderilor anilor ’60–’70 (perioadă căreia-i aparțineau mai toți liderii momentului), orizontul era unul al convergenței liberalismului concurențial din economie cu politicile sociale. Dezvoltarea bunăstării în „cei 30 de ani glorioși” face ca dreapta să se reorienteze spre un electorat de altă factură decât cel „tradițional”, iar după 1991 discursul revoluționar de stânga nu mai are audiență decât în Mișcarea Sendero Luminoso și la Daniel Ortega. În fapt, de decenii, dreapta și stânga se apropiau tot mai mult, devenind, din partide de clasă, partide populare. Nevoia compatibilizării politicilor, administrațiilor și regulilor economice între tot mai multe state, dublată de prestigiul Comisiei Delors, are ca efect trecerea de la dereglementare la reglementare în ceea ce privește o mulțime de politici europene. Mai mult sau mai puțin, guvernele sunt în situația de a „armoniza” diverse elemente ale programelor lor economice și publice cu ansamblul european.
Și, ca atare, indiferent de orientare, fac cam același lucru. Sunt de notorietate – și nu doar la noi – cazurile guvernărilor de stânga care fac privatizări (atribut al guvernelor liberale de dreapta), precum și cele ale guvernelor de dreapta care impun măsuri sociale (ce intrau în portofoliul stângii social-democrate). De asemenea, e vremea coabitărilor (în Franța) și – apoi – a guvernelor de coaliție (în Germania), și, de la Berlusconi încoace, a populiștilor de tipul catch-all. Dacă până în anii ’80 lucrurile erau relativ clare și, în funcție de statutul social, de opțiunile religioase, de felul în care ideologia de la care se revendica îi descria societatea și viitorul, fiecare cetățean știa cum – și unde – să voteze, după 1990 (dar și mai mult după 2000), lucrurile devin neclare. Partidele politice au ideologii interșanjabile, căci toate se adresează aceluiași electorat (unificat de progresul industrial și informațional), au aceleași obiective (creștere economică și protecție socială) și aceleași idealuri (progres, integrare, o lume sigură și curată). Morala nu e doar aceea că forțele politice se confundă și nu pot fi identificate decât în persoana liderilor lor, ci – mai ales – aceea că acest tip de politici ocupă tot spațiul dezbaterii publice și devine constrângător.
În definitiv, alternanța la putere a unor programe diferite permitea nu doar opțiuni reale, ci și încercarea – și, implicit, corectarea – unor politici care, altminteri, s-ar fi perpetuat de la sine. Căci aceasta e o mare problemă a uniformizării politice: cine corectează lipsa de adecvare a politicilor publice? Mai mult sau mai puțin, acest lucru a fost lăsat în seama funcționarilor. Or, onest vorbind, aceștia nu au niciun interes să schimbe o politică de pe urma căreia un alt segment al corpului lor profită. De aceea, cel mult o amendează sau, și mai eficient, o dublează, multiplicând birocrația. Într-o societate ale cărei politici sunt aceleași și în care nu există nicio dezbatere asupra lor, puterea aparține – de fapt – administrației care le implementează. Unul dintre efectele acestei stări de lucruri e acela că politicienii apar din ce în ce mai mult ca niște marionete. În condițiile în care nu pot modifica nici scopurile (ele fiind stabilite prin consens bipartizan), nici modalitățile de realizare a lor (care cad în sarcina aparatului administrativ), nu mai e deloc clar ce fac – și de ce-i alegem pe – oamenii politici.
Avem, pe de o parte, reducerea politicii la administrație (și la niște imperative care nu pot fi modificate), pe de alta, transformarea oamenilor politici în fantoșe interșanjabile, care nu au nicio putere reală și sunt păpușați de varii interese (în principal, de natură economică). Apropierea partidelor în practica aceluiași tip de politică a sfârșit prin a evacua ideea de alternativă și, implicit, conștiința și asumarea deciziei electorale. Mereu se discută de oboseala electoratului, care fie se prezintă într-un procent descrescător la alegeri, fie votează dispersat, nemaiacordând încredere forțelor politice tradiționale. Lucrul acesta s-a văzut cel mai bine tocmai în Franța, la alegerile din 2017, când un candidat cu o biografie scurtă – Emmanuel Macron – și un partid menit a fi instrumentul său politic – La République en marche – au obținut majoritatea voturilor, marginalizând forțele politice istorice: socialiștii și gaulliștii. Prăbușirea aripilor politice a lăsat loc centrului și realizării obiectivelor sale. Însă nici acestea nu sunt clare: deschiderea ofensivă spre noi piețe economice, majorarea taxelor (pe carburanți), strategiile de ordine și siguranță internă sunt de dreapta, în vreme ce politicile de integrare a minorităților și cele ecologice par mai curând de stânga. Ar mai trebui spus un lucru: politica „pragmatică” și non-ideologică a președintelui francez poate presupune modificări circumstanțiale (și, implicit, schimbări de direcție) în oricare dintre acestea.
Ceea ce se întâmplă la ora actuală, cu constituirea a două mari coaliții – de dreapta, în jurul Frontului Național, și de stânga, în jurul Franței Nesupuse – nu are, în realitate, nimic surprinzător. E vorba, pur și simplu, de refuzul majoritar al unei politici de centru, dusă în numele unor imperative absolute și exercitată de o castă de funcționari imuabili, și de revenirea la politica clasică, bazată pe confruntare ideologică și pe alternanța la putere. Ideea că politica trebuie să fie la centru nu e decât o altă modalitate de-a afirma „sfârșitul istoriei”. În fapt, istoria e dinamică și mișcarea ei are nevoie de negativitatea contestației electorale, care face ca viața politică să fie competitivă și să atragă interesul electorilor. În lipsa acestei dinamici, nu rămân decât „marile proiecte”: decarbonificarea globală, integrarea transcontinentală (pe linia „parteneriatelor” economice), unificarea drepturilor individului la scară planetară etc. Toate acestea reprezintă niște deziderate generoase, dar nu e deloc clar în ce măsură ele pot stârni interesul alegătorilor asaltați de probleme concrete. Acestea din urmă ar trebui să constituie obiectivele unor politici efective, a căror dezbatere în campanii electorale și a căror hotărâre prin vot să decidă în viața publică a țării.
Ca atare, s-ar putea ca Franța să aibă statutul unui precursor și, destul de curând, să vedem și-n alte țări ale Europei renașterea aripilor politice. Ceea ce e îngrijorător e faptul că, după colapsul centrului și decredibilizarea partidelor de stânga și de dreapta tradiționale, separația ideologică pare a migra la extreme. Acestea sunt singurele care prezintă revendicări tranșante și ușor recognoscibile. Să sperăm că exercițiul puterii le va domestici și vor fi în măsură să intre, cu adevărat, în politică.
Cât despre noi, ne mișcăm – ca mai mereu – în contratimp: dacă în Europa revin opțiunile politice nete, noi ne aflăm în etapa „marii coaliții”. Atât de pustiitoare, încât nimeni nu-și poate imagina ce-i va urma.
