Reducerea salariilor cu 25%

Suntem europeni tocmai în virtutea acestei prosperități care ne unește, nu doar material, ci – mai ales - comportamental.

Mihai Maci 14.01.2022

De același autor

E ceva vreme de când ”reglementările europene” menite a favoriza ”reducerea amprentei carbonice” și ”tranziția spre energiile verzi” sunt în centrul dezbaterilor legate de creșterea prețurilor la energie. Fiecare țară are o marjă de libertate în gestionarea problemei, iar la noi – după obiceiul locului – orice asemenea ”reglementare” e interpretată ca o posibilitate de a redistribui (într-un cerc restrâns) mana veniturilor ce urmează a se face pe seama consumului (în mod majoritar casnic) de energie electrică și, iarnă fiind, termică. Decizia europeană își are doza ei de ambiguitate – mai ales că lovește chiar la intrarea în anotimpul rece (și nu știm dacă putem miza pe ”încălzirea globală” pentru scurtarea lui), dar își are și rațiunile ei. La capitolul ambiguități ar fi de trecut, în primul rând ”progresismul”, care e acuzat că vrea să forțeze progresul și să modeleze rațional o realitate mai complexă decât înțelegerea noastră actuală: clima, cu schimbările ei. Progresismul e util în calitatea lui de sac menit a încasa loviturile frustrărilor comune tocmai pentru că e difuz; mai mult sau mai puțin, fiecare poate pune sub această etichetă tot ceea ce nu-i convine în lumea în care-i e dat a trăi. ”Reglementările” au și o rațiune ușor inteligibilă: aceea de-a forța – literalmente, prin constrângere economică – țările europene să creeze tehnologiile care nu doar să le permită a produce mai puțin CO2, ci și să depindă în mai mică mică măsură de sultanii și de țarii hidrocarburilor.  Fără îndoială, Uniunea Europeană a realizat faptul că sub cerul ei înstelat nu e nici unul din giganții internetului, ai streaming-ului ori ai viitoarelor tehnologii 5G. Tot ce-i rămâne e să ”reglementeze” ceea ce-i vine din Lumea Nouă și din cea de Mijloc. Astfel că forțarea avansului tehnologic (probabil pe linia reactoarelor de fuziune nucleară) e, într-o anumită măsură, de înțeles.

Dar, totuși, nu aici cred că se află cheia deciziilor referitoare la energie și a scumpirii consecvente a acesteia. Ca de atâtea ori în istoria recentă, la venirea iernii, Europa ar fi putut să ne spună că nici slănina nu conține colesterol, iar vara să-l găsească și-n salata verde. De astă dată, nu discursul e problema, ci ceva care ține de un nivel mai adânc: de economie. Vreme de doi ani de zile Europa – într-o măsură mai mare decât Statele Unite (despre Rusia doar bănuim și despre China nu știm nimic) – a trăit pe perfuziile ”injecțiilor” financiare în varii sisteme industriale sau de servicii afectate de criză. Ceea ce putem spune cu certitudine e faptul că, invers decât acum un deceniu (și ceva), pe piață au fost aruncate mii de miliarde de euro al căror rol – declarat – a fost acela de a întreține jarul afacerilor sub variile lockdown-uri care s-au tot decretat. Numai că acești bani băltesc în niște economii a căror ”relansare” e fie amânată, fie se calculează cu unu virgulă ceva și, ca atare, amenință să ducă la inflație. Mai exact, la genul de inflație care scapă de sub control și pune în primejdie sănătatea – adică productivitatea – marilor economii. Căci o inflație difuză se dezvoltă încontinuu, așa cum o vedem – lună de lună – cumpărând aceleași produse, mereu cu câțiva lei mai scumpe. Marea problemă, în lipsa unei turații economice maxime (care nu se întrevede la orizontul lui omicron) este aceea de a scoate acești bani de pe piață.

Anvergura problemei rezidă în faptul că, în actualele condiții, când China, Rusia și Turcia se răstesc în voie la oficialii europeni și șantajează cinic tot ce pot șantaja, când Mediterana nu mai desparte, ci leagă Sudul Europei și Nordul Africii (iar în Nordul Africii loviturile de stat se țin lanț), Statele Unite par a fi ”basculat înspre Pacific” și nu se întrevede nici o acalmie a pandemiei, nimeni – nici măcar Doamna Merkel – n-ar fi îndrăznit să suprapună peste ”restricții” și ”austeritatea”. Or, în măsura în care economia nu mai e controlată prin pârghiile ei tradiționale (inclusiv cele de politică monetară), Europa riscă să ajungă asemeni unui obez diabetic, care – căzut în depresie – de îndoapă cu dulciuri. Evident că, în competiția globală în care suntem antrenați, nimeni nu-i (va) plânge de milă. Rusia, China și Turcia strigă – și la uși, și la geamuri – că ”modelul european” și-a atins limita și că viitorul e al marilor concentrări de oameni, de resurse și de capital pe care nu (mai) le fac cu putință decât dictaturile. Firește că cifrele – reale – ale nivelului de viață în vremea pandemiei din cele trei mari state au fost trecute la ”secret de stat”. Niște declarații cu privire la Taiwan, ceva tancuri lângă frontiera (doar de Putin recunoscută) cu Ucraina, ori agitația belicoasă de la Ankara deviază – și pe plan intern, și pe plan extern – atenția de la problemele cotidianului. În dictaturi, cum bine se știe, orice criză e o ocazie a (re)afirmării ”unității de nezdruncinat a întregului popor” în jurul liderului suprem. În democrații nu e așa de simplu.

Și, mai ales, în Europa nu e. Căci Europa – așa cum o știm, așa cum ne-o dorim – a fost construită pe un pact al prosperității. Ideea americanilor și a câtorva minți europene (Jean Monnet, Robert Schuman, misteriosul profesor Kojève și alți câțiva, care au reușit să convingă oamenii politici de după Război) a fost aceea de a garanta pacea continentului prin prosperitate. Căci, de vreme ce resursele sunt puse la comun și fiecare vine cu mâna lui de lucru și – mai ales – cu expertiza lui, beneficiile se multiplică pentru toți. Nu mai e nevoie să ne războim la nesfârșit pentru a pune doar unii mâna pe cele mai multe resurse pe care să le exploatăm – cum știm și cum putem pe plan local – doar în profitul nostru. În mod uimitor – dată fiind natura și diversitatea umană – formula a funcționat. Și, tocmai pentru că a funcționat, și-au dorit (și încă unele își doresc) țările Estice să se integreze în Uniunea Europeană. Cu adâncă tristețe, dar Rusia, la fel ca Uniunea Sovietică înaintea ei, nu are a le oferi prea mare lucru cu excepția grandorii și a lacrimilor paradei militare de 9 mai. De aceea strategia lui Vladimir Putin e cea a istoricilor Romei din veacul al XIX-a: a le spune europenilor că bogăția îi moleșește, le atrofiază virilitatea (deviindu-i în ”sexualități alternative”), îi efeminează și – finalmente –, asemeni drogurilor, îi otrăvește încet. De cealaltă parte, afirmă cu mândrie Țarul tuturor Rusiilor, asceza crează o comunitate de eroi. Câte de eroi sunt the Putin’s henchmen aflăm cu ocazia câte unui Panama Papers, iar de asceza mizeriei unii ne mai aducem aminte din anii ’80. După cum s-a văzut în deceniul de după Perestroika, și rușilor le plac trufandalele occidentale, însă – dacă tot n-au acces la ele – Președintele lor le spune că mai mult strică decât ajută.

Oricât de receptivi la discursul Moscovei ar fi, europenii nu sunt dispuși să-i plătească iluziile cu prosperitatea lor. Și nu sunt dispuși nici s-o sacrifice pentru retorica patetică a președintelui Macron, vocabularul scurt și ferm al cancelurului Scholtz sau volutele premierului Draghi. Suntem europeni tocmai în virtutea acestei prosperități care ne unește, nu doar material, ci – mai ales - comportamental. Și, repet, nici un om politic – mai ales în ani electorali (cel trecut în Germania, cel actual în Franța) nu riscă să forțeze, cu tema inevitabilei austerități, o mânie populară care, oricum, fierbe într-un murmur amenințător. Pe de altă parte, enormele sume aruncate pe piață trebuie cumva retrase, înainte de-a fi prea târziu. Teza mea e aceea că ”reglementările” energetice – cu creșterea facturilor la utilități – exact asta fac: impozitează, în chip mediat, pe toată lumea cu sumele considerate a fi necesar să se întoarcă la ”fondul de rezervă” al statelor și al Uniunii. Mi se pare că ideea e ingenioasă deoarece, mai întâi, toată lumea plătește (dat fiind că are nevoie de elecricitate și, acum, iarna, de încălzire). Doi: nemulțumirea socială se disipează: sunt arătați cu degetul Rusia, monarhiile din Golf și ”creșterea consumului industrial în China” care – oricum – nu beneficiază, niciuna, de prea multă simpatie din partea omului comun occidental. Apoi Comisia Europeană e în poziția de paratrăsnet care salvează politicile naționale. E prețul pe care-l plătesc comisarii (aleși de șefii de state, nu de cetățeni) pentru veniturile lor exorbitante. În fine, lucrurile acestea cu clima și energia, care cresc și descresc în ritmuri pe care le mai prezic doar scenariile SF, are ceva de ordinul fatalității, care-i blocheză pe oameni într-o reactivitate pasivă. Somme tout, multă nemulțumire, dar puține reacții. Un fenomen Gilets jaunes la scară europeană poate fi evitat și, în același timp, o formă de austeritate financiară poate fi realizată.

La noi, ca la noi: dacă e liber la impozitare, apar imediat exceptații și e de la sine înțeles că, pe lista acestora, primii sunt cei (persoane sau instituții) cu ”venituri speciale”. După aceea, pentru a face suma, cei care prelevează impozitul îl umflă, ca să-și facă și ei ”partea lor”. Adunând puțin de la mulți (aceasta e logica oricărui impozit), câțiva – puțini – vor ”smântâni” mult. Lucruri într-atât de clasice pe meleagurile naostre, încât par o mică grefă de ”suveranism”, frunza noastră națională, pe ”marele proiect european” al ”energiilor verzi”. Președintele Iohannis nu e președintele Băsescu, să iasă la ora de audiență maximă și să anunțe reducerile salariale cu un sfert. Dânsul – într-o pauză de ski – vrea să conștientizăm riscurile încălzirii planetare fără să realizeze că ”agentul termic” tocmai ne face să devenim amarnic de conștienți de primejdia (pentru salar și pentru pensie) a încălzirii locale. Lista cheltuielilor ce se va afișa în a doua jumătate a lunii și plicul cu costul electricității vor fi exact echivalentul fluturașului cu salariul tăiat în 2010. Iar suma s-ar putea să fie mai mare decât atunci. Și încă o precizare: banii tăiați acum nu-i vom mai primi niciodată. În rest, bine că nu ninge. Că ne-ar fi adăugate la cheltuieli și costurile cu dezăpezirea.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22