De același autor
Ceea ce am văzut pe 24 noiembrie a fost prima parte a moștenirii lui Klaus Iohannis: debandada statului. Acesta a trecut prin două procese care, în bună măsură, s-au suprapus: pe de o parte, lichefierea partidelor politice, a instituțiilor și a organismelor statului care – în timp – și-au pierdut orice identitate și au sfârșit ca piramide de putere încastrate în puterea unică de la care se revendică toți. Pe de altă parte, toate aceste entități topite au interferat – la nivelul afacerilor și al rudeniilor – generând o crustă compactă ce prezenta tendința solidificării (a „înțepenirii pe funcții”). Funcția, ca atare, obținută cel mai adesea prin „repartizare politică”, reprezenta sursa venitului și a puterii celor numiți în ea și tentația era aceea de a o transforma într-o rentă viageră și transferabilă urmașilor. Această viziune patrimonială nu le mai permite să se ocupe de problemele reale ale societății și convertește, în bună măsură, statul de la serviciul public la interesul privat. Tocmai de aceea, acest stat, expandat numeric, face foarte puțin în societatea în care funcționează.
O să iau un exemplu, unul dintre multele posibile: justiția. La vremea lui, Valeriu Stoica, ministru al Justiției în guvernele Convenției Democratice (1996-2000), a decis majorarea spectaculoasă a veniturilor magistraților pentru a-i face pe aceștia indiferenți la presiunea politică și la corupția la care fuseseră expuși. Ca întotdeauna pe meleagurile noastre, nu făceam decât să aplicăm, după două veacuri, ceva ce venea de altundeva; în speță, o măsură hotărâtă în Anglia secolului al XVIII-lea. Atunci, Parlamentul englez a decis să crească atât de mult veniturile judecătorilor, încât aceștia să poată rezista și coruperii din partea monarhiei. Și, cu bune, cu rele, în Anglia chiar a funcționat. La noi, nu. Dintr-o rațiune simplă: din cauza faptului că justiția s-a transformat într-o afacere. Odată ieșit din Facultatea de Drept, dădeai examenul pentru Institutul Național al Magistraturii și, de acolo, ieșeai judecător sau procuror, având – deja – la angajare venitul a trei sau patru familii medii la pensionare. Și perspectiva de-a ieși la pensie imediat după 40 de ani. Asta însemna cam 15-maximum 20 de ani de carieră. Ideea nu era să faci lucruri spectaculoase, ci să stai liniștit și să avansezi ierarhic (până la președinte de Curte de Apel), apoi să „părăsești sistemul” și să-ți începi adevărata viață.
După trista istorie a doamnei Camelia Bogdan, cea care l-a trimis după gratii pe Dan Voiculescu și – ca atare – a fost dată afară din magistratură și silită să se exileze (fără niciun fel de pensii speciale), toți magistrații au înțeles că nu e bine să te pui cu cine n-are rost să te pui. Mai bine judeci furturi mărunte, dezmembrări sau reunificări de terenuri, afaceri anonime de moșteniri, divorțuri etc. Cu astea – în general – ieși bine; nu te-ntreabă nimeni nimic și „legea se aplică”. Poți avea liniștea morală a faptului că „ți-ai făcut treaba”. Dar cu privire la lucrurile mai mari, cele care explodează (în câte-o tragedie cu victime) sau pe care le documentează presa? Acolo, ideea e „să te faci că faci”, dar – în realitate – să nu faci nimic. Să nu agiți viesparul, că nu ști ce iese din el. Așa că joci – la nesfârșit – pe procedură, încurci puțin lucrurile, pentru ca avocații (eventual, chiar la sfatul judecătorului) să poată invoca amânări și reluări, se mai schimbă completele, încadrările, legislația etc. Și, cu puțin noroc, lumea uită, anii trec și se ajunge la prescriere. Asta e ideea de bază: să nu hotărăști nimic. Să lași timpul să meargă înainte și totul să fie – la sfârșit – așa cum era și la-nceput. Nimeni nu e vinovat, pur și simplu „așa s-a-ntâmplat” și istoria curge mai departe.
Am dat exemplul Justiției pentru că acesta mi se pare exemplul cel mai clar de eșec instituțional complet în ultimii 15 ani. Lipsa de reacție a președintelui la îndepărtarea Laurei Codruța Kövesi de la conducerea Direcției Naționale Anticorupție a fost momentul în care tot ceea ce s-a creat sub Valeriu Stoica și Monica Macovei s-a surpat. Căci, atunci, toți magistrații au înțeles că nu e nimeni – acolo sus – care să le garanteze independența și onestitatea. Dimpotrivă, alde Florin Iordache sau Tudorel Toader sunt cu ochii pe ei și, la cea mică „mișcare în front” îi lasă fără venituri, apartamente de serviciu și pensii speciale. Și oamenii – oameni și ei – au preferat să-și apere privilegiile, mai curând, decât să se lupte cu un moloh capabil să pună cu fața-n țărână președinți, miniștri și eroi ai dreptății. De-atunci încolo, Justiția românească a avut un singur scop: să nu decidă nimic în ceea ce privește lucrurile cu adevărat importante. Și – tocmai de aceea – a ajuns contrariul Justiției: un faliment total. Pe care nu-l scuză micile escrocherii judecate la tribunalele de provincie.
Același lucru poate fi spus și despre Parlament: fie alcătuit din majorități fragile, fie „de coaliție”, legislativul nu mai era-n situația de a hotărî ceva. În general, legile deveniseră un soi de geamantan, în care toate partidele – și, câteodată, toate „aripile” din interiorul acestora – îngrămădeau ceea ce dorea fiecare, de așa manieră că actul adoptat nu doar că nu era coerent, dar avea paragrafe reciproc contradictorii care – în Justiție – ajungeau la mâna interpretării. Nicio lege și nicio hotărâre a ultimilor 10 ani n-a tranșat nimic și nici n-a închis vreo problemă. Toate problemele noastre – începând cu cele ale educației (eludate de trist-faimoasele legi ale lui Iohannis) – au fost amânate pe un termen nedefinit. Ideea era ca parlamentarii – să nu uităm: aleși pe liste stabilite de șefii de partide – să-și facă plinul celor trei-patru mandate și următoarea rundă de „aleși” să decidă ce-o vrea. Rezultatul: un stat aparent, care în realitate a încetat să funcționeze în folos public și s-a convertit într-o mașinărie de produs beneficii pentru cei aflați „în poziții de conducere”. Și, da, poate printre ei erau mulți convinși de faptul că fac ceva, că modificarea unui minuscul paragraf din cine știe ce lege minoră e o scuză morală că totuși n-au renunțat cu totul la menirea lor.
În definitiv, indolența, indiferența și disprețul ostentativ ale președintelui Iohannis nu sunt tarele unui om (căci – oricât de țipătoare – acestea n-ar fi dramatice), ci viciile întregului sistem instituțional al statului căruia, la propriu, președintele i-a fost „garant”. Funcționarea autonomă și în beneficiu propriu a instituțiilor a sfârșit prin a le izola aproape complet de societate care nu se simte nici reprezentată, nici servită de ele și care, lovindu-se de opacitatea lor, a sfârșit prin a le deveni ostilă. Singura modalitate în care s-a înțeles a mima un soi de diferențiere instituțională a fost cea mai proastă dintre toate: proliferarea (deja nemaicontrolată de nimeni) a birocrației. Fie-mi permisă o conjectură: în orice instituție „publică”, peste 75% din activitate e de natură steril birocratică. Probabil, undeva în jur de 15% (sau peste) ține de „afacerile” interne, adică de felul în care – speculând faliile birocratice – oamenii „din sistem” fac bani în plus sau avansează în funcții. Și rămân sub 10% pentru „relațiile cu publicul”. Adică la fiecare 10 lei investiți în el, aparatul de stat produce – ca beneficiu social – sub un leu. Din păcate, asta e realitatea.
Și împotriva ei au reacționat oamenii prin vot la 24 noiembrie. „Votul antisistem” este exact pe acest lucru: sancționarea statului feudal – patrimonial închegat în cele două mandate ale lui Klaus Iohannis. Un stat aberant, care funcționează în folosul unei minorități de la conducerea partidelor și din camarila militară din jurul președintelui și care-i exclude de la viața publică pe majoritatea cetățenilor. Cu ce ne-am ales la 20 de zile de la vot? Cu o conștientizare – fie și după ceasul al 12-lea – a problemelor țării? Deloc! Aceiași oameni – președintele, prim-ministrul, șefii principalelor instituții – ne propun același lucru: să ne înglodăm mai departe în statul feudal – patrimonial. Să uităm alegerile care i-au măturat în afara scenei publice și, eventual, să inventăm o formă de succesiune prin adopție. Ați evitat mult-mai-răul, ni se spune; nu mai bodogăniți atât împotriva răului. Binele a dispărut demult. Și s-ar putea să aibă mai multă dreptate decât cred, dat fiind că – după debandada politică – în primăvară-vară ne așteaptă scadența economică. Și deal-urile lui Trump, pentru care România, departe de-a fi „pivotul” american în estul Europei, e cantitate neglijabilă. Și negociabilă.
Și atunci s-ar putea ca votul disperării să nu mai fie de 22%, ci de 80%. Căci vorba lui Talleyrand despre Bourboni: „De când sunt acolo, n-au uitat nimic și n-au învățat nimic”. Situația României de azi e aproape revoluționară. Un mic incident și va da peste margini. Și, da, revoluțiile încep întotdeauna prin a distruge. Numai că, dacă schimbarea nu se produce adaptativ și în cadre instituționale, blocajele de tot felul duc – inevitabil – la răsturnări bruște și dramatice.
