Revenirea imperiilor

Până în urmă cu puțin timp, imperiile păreau a aparține trecutului, iar cuvântul imperialism era un peiorativ. Ideea lui Kant, potrivit căreia republica e forma de organizare proprie modernității, dat fiind că ea se bazează pe principiile rațiunii (dezbatere, argumentare, coordonare, previziune), părea a fi triumfat în contemporaneitate. Și, la fel, ideea „republicii republicilor”, care s-au vrut a fi Organizația Națiunilor Unite, Uniunea Europeană și marile instituții internaționale. Și totuși, mereu am avut câte un imperiu activ, indiferent de felul în care s-a numit: până în 1991 URSS, după 2000, China. Și niște țări mai mici, care nu-și pot satisface ambițiile imperiale, dar care au supraviețuit (și, unele, supraviețuiesc) ca state-închisori cu economia zdruncinată, dar puternic militarizate și instrumentând mobilizarea populară: Albania lui Enver Hoxha, Coreea de Nord, Cuba, Eritreea. Până cu puțin timp în urmă, aceste state erau niște paria ale ordinii mondiale descendente din tratatele și convențiile care au pus capăt celui de-Al Doilea Război Mondial (bazate pe respectul regulilor și al dreptului internațional). Nu o dată s-a anunțat moartea acestor regimuri închise (și, în general, supuse embargoului internațional), pentru ca, mai apoi, să se aștearnă uitarea asupra lor.

Ceea ce e uimitor e faptul că au supraviețuit. Și, cel puțin văzute din afară, par a-și fi păstrat puterea de convingere și de mobilizare interioară. Coreea de Nord datează din 1948, China din 1949, Cuba din 1959 (Eritreea și, mai nou, Venezuela sunt recente), altfel spus, înlăuntrul lor au crescut, deja, trei generații de oameni. E limpede că, în toate, cetățenii, fiind fără termen de comparație (căci nu pot călători și beneficiază doar de informația filtrată de oficialități), nu știu decât ceea ce le spune – și le repetă – statul. În aceste cazuri, putem vorbi de îndoctrinare, de „spălare pe creier” sau de impunerea unei versiuni oficiale, căreia omul obișnuit nu poate să-i reziste. Dar ceea ce e cu adevărat straniu e faptul că există țări care au ieșit din despotism și unde – după un timp – reapare (ca „nostalgie”) dorul după vremurile tiraniei. Se-ntâmplă în Rusia, în mai toate țările estice, mai nou și în cele ieșite din Primăvara Arabă. Ce-i face pe oameni să vrea să se-ntoarcă într-un timp în care au fost oprimați și au suferit? Putem încerca niște răspunsuri, dar – mereu – trebuie să avem conștiința parțialității lor. Mai înainte de toate, pentru că timpul e o lentilă deformantă. Suntem tentați să depreciem prezentul (care vine peste noi cu problemele lui) și să idealizăm trecutul (care nu ne așteaptă decât cu amintiri). Chiar mai mult: în vreme ce prezentul ni se înfățișează haotic – în funcție de dinamici imprevizibile, trecutul e din ce în ce mai ordonat de revenirea asupra lui și de punerea în poveste, care-i permite transmiterea.

Dar, la un alt nivel, e în orice lume dictatorială o ordine care contrastează masiv cu agitația, dezordinea și scandalosul prezentului democratic. O știm: în orice regim autoritar puterea are monopolul forței. Orice „dezordine” nu e nimic altceva pentru despotisme decât o punere în discuție a autorității lor. Căci autocrația e piramidală și hologramatică: fiecare strat al ordinii sociale, până la bază, descinde din cel precedent și e o oglindire a întregului pe care-l întruchipează „conducătorul”. Totul trebuie să fie, întotdeauna, „în ordine”, dat fiind că, într-o dictatură, întreaga viață a oamenilor e regizată. Și acest fapt face ca, retrospectiv, să dobândească aura unui film nostalgic. Invers, în democrație, sfera publică aparține diversității și concurenței. Lumea e heterogenă, totul se schimbă cu o viteză uluitoare, ideile oamenilor se confruntă, dezbaterile iau timp, demagogia (deghizată ca reclamă) înflorește și corupția nu poate fi eradicată. Democrația – în esența ei – e problematică tocmai pentru că asumă diversitatea umanului și caută să aducă la o expresie multitudinea preocupărilor omului. De aceea, la o primă privire, ceea ce atrage atenția e „ordinea și disciplina” societăților autoritare, în care toată populația pare a fi animată de un singur ideal, care contrastează cu agitația (parcă fără noimă sau, uneori, scandaloasă) a societăților democratice în care fiecare caută să-și facă auzit punctul de vedere și să se impună pe scena publică.

Nici economic lucrurile nu stau mai bine. Aparent, democrația cuplată cu piața produce prosperitate, în vreme ce sistemele autarhice produc penurie. Numai că, mai înainte de toate, încă o dată, regimurile închise sunt capabile să supraviețuiască timp îndelungat, chiar cu puținul pe care-l produc. Și, tocmai pentru că s-au stabilizat la cote de avarie și nu au legături cu piețele, nu sunt la fel de sensibile ca societățile prospere la crizele economice. Iar în ultima vreme au mai dobândit o calitate: au aspirat, practic, majoritatea industriilor grele ale țărilor occidentale. De așa manieră că, acum, asistăm la un ciudat dezechilibru: în vreme ce lumea săracă (tentată de „liderii cu mână de fier”) a dezvoltat toate industriile productive, cu puțină atenție la costurile energetice și ecologice, lumea dezvoltată a rămas cu industriile de asamblare și cu sectorul terțiar. Numai că (la fel ca-n povestea lui Hegel cu stăpânul și sclavul) asta face ca Occidentul să fie mai dependent de Sudul global decât acesta de Vest. Asta este ceea ce am descoperit la începutul pandemiei, atunci când s-a pus problema aprovizionării cu măști și alte consumabile medicale. Lanțurile de producție s-au împrăștiat – din cauza delocalizării – în toată lumea și, la ora actuală, orice mic producător (o țară care „deraiază” autoritar) poate crea blocaje sau – ferească Dumnezeu – poate opri realizarea produsului final într-o țară occidentală. Așadar, pe de-o parte avem sistemele autarhice, cu lanțuri de producție proprii complete (adesea ca subtratanți ai Nordului), pe de alta, economiile dezvoltate, care – din rațiuni de eficiență – nu mai produc, ci importă o bună parte a componentelor produselor pe care le vând.

În fine, existența unui imperiu nu e un fapt anecdotic aflat la periferia lumii consumului. Pe măsură ce se dezvoltă, „gravitația” lui crește, modificând textura relațiilor internaționale tot mai accentuat. Dezvoltarea Chinei din ultimele trei decenii a devenit un model pentru multe state: control riguros intern, „două economii”, care – deopotrivă – funcționează în paralel și se suprapun, import și dezvoltare tehnologică, creșterea nivelului de trai (a populației, până de curând, cea mai numeroasă de pe glob) și expansiune economică (a cărei dinamică o precede, din ce în ce mai vizibil, pe cea militară). Și toate acestea petrecute – vreme îndelungată – „pe sub radar”, profitând de beneficii ale globalizării, ale delocalizărilor și a libertății comerțului mondial. Până la urmă e modelul unei țări care păstrează conducerea centralizată și controlul populației și, în același timp, reușește economic. Adică e negarea a ceea ni se părea a fi înțeles în 1989/1991: că dictatura politică e incompatibilă cu prosperitatea economică. Mai înainte ca Donald Trump să pună în discuție aquis-ul finelui Războiului Rece, a făcut-o „Marele Salt Înainte” al lui Deng Xiao Ping.

Doi oameni par să fi-nvățat, din mers, lecția chinezească: Vladimir Putin și Recep Taiyyp Erdoğan. Și, din spate, vine Narendra Modi. Toți trei se cred oameni providențiali și se vor președinți pe viață; pentru toți trei, democrația – cu viața ei parlamentară, dezbaterile, alternanțele și aleatoriul pe care-l presupune – e mai curând o problemă decât o soluție. Toți au la dispoziție țări-continente (cu resurse pe măsură) și o populație numeroasă. Și mai au „rețeta succesului”: importul tehnologiilor occidentale, capitalizarea rapidă pe baza vânzării materiei prime și – mai ales – a mâinii de lucru ieftine, investiții masive în infrastructură și armată, dezvoltarea cercetării proprii, fabricarea – mai ieftină – a surogatelor produselor occidentale (pentru piața internă și cele zonale), educația tinerilor deopotrivă tehnologică și naționalistă (pentru a-i deturna de la revolte) și – finalmente – reactualizarea mitului imperial. Numai că, așa cum bine o știm, acesta e – întotdeauna – ideologia expansiunii. Căci, în esența lui, imperiul nu poate fi decât unul. Pot exista mai multe regate, dar nu poate fi decât un singur imperiu. Așa că, mai devreme sau mai târziu, adepții acestei formule – după ce-și vor fi-nghițit vecinii – vor ajunge unii în coliziune cu alții.

Donald Trump a venit la timp pentru a fi fascinat de modelul reușitei autocrațiilor. Problema lui sunt democrațiile: prea divizate, cu opoziție și libertatea criticii, neștiind să asculte de un singur om, prea încete, corupte, haotice și fără viziune. Dacă ne uităm la problemele Franței sau ale Germaniei – ca să nu mai vorbim de ale noastre – tabloul nu e încurajator. De cealaltă parte, statele de forță, cu conducători imuabili, omniscienți și omnipotenți, a căror autoritate nu e pusă de nimeni (care nu vrea să sfârșească prost) în discuție, cu o incredibilă capacitate de reziliență și în continuă dezvoltare. Cred că Trump a ales înainte de a-și începe mandatul: dacă vrei să contezi la masa rechinilor, trebuie să fii rechin și – eventual – unul mai mare decât ceilalți. Spre deosebire de alți candidați sau foști președinți, el are un mare avantaj: acela că „principiile” și „valorile” nu-l încurcă deloc. El nu vrea decât să câștige și să fie „mare”. Cândva, America a vrut să fie altceva decât Germania nazistă sau Rusia sovietică. Acum vrea să fie o Chină sau o Rusie mai puternică. Sic transit gloria mundi! //