Revoluția de dreapta

În mod normal, stânga e revoluționară: nemulțumită de blocajul pe care-l reprezintă perpetuarea mecanică a unei tradiții – care acumulează derapaje ce se sedimentează în varii ritualuri sociale –, stânga (egalitară și modernistă) vrea să arunce în aer sau cel puțin să schimbe radical ordinea economică, socială și culturală. Dreapta e tradiționalistă – preferă păstrarea structurilor existente (cu argumentul că aceasta produce elite, care sunt modele de civilizație) – și moderată: nu respinge schimbarea, dar o dorește graduală și, pe cât se poate, în acord cu vechile cutume. În Occident dezbaterea – și confruntarea – dintre cele două viziuni s-a purtat mai ales în jurul monarhiei și al aristocrației, și, în mod particular, în jurul tendințelor absolutiste ale celei dintâi și al frânei pe care o reprezentau privilegiile nobiliare pentru dezvoltarea comerțului și ascensiunea politică a burgheziei.

Noi nu am avut parte nici de monarhii absolute, nici de o aristocrație reală (dat fiind că în oricare epocă a istoriei noastre – ținând cont de desele schimbări de domnie și de ingerințele factorului exterior – „vechea” boierime e mereu echilibrată cu nouveaux riches). În toată istoria noastră (cu rare excepții, precum Ștefan cel Mare), domnia și boierimea sunt suficient de slabe pentru a se ține în șah una pe alta, într-o confruntare niciodată decisă cu adevărat. Rezultatul acestei stări de lucruri, căreia i se adaugă deasa ocupare a Țărilor Române (cu tot regimul de rechiziții pe care-l presupunea aceasta) și transformarea lor în câmp de luptă, înseamnă ratarea primei Modernități – cea de secol XVII – XVIII – și adâncirea decalajului de dezvoltare dintre lumea noastră și „Evropa”, la care ne raportăm de la începutul secolului al XIX-lea. La capătul parcursului feudalității noastre – mult prelungită față de cea a lumii apusene – există o tendință generală de modernizare și de schimbare, deopotrivă economică, socială și culturală, menită a aduce drept cetățeni ai statului modern masa de oameni ce trăia la limita supraviețuirii în Principate. E ceea ce numim, generic, „ideologia pașoptistă”.

E interesant și faptul că figurile autoritare ale istoriei noastre moderne și contemporane (de la cuplul Carol I – Ion C. Brătianu la - toute proportion gardée – Nicolae Ceaușescu) fac figura unor momente de absolutism – cu diverse intensități – care accelerează modernizarea. Firește, odată cu aceasta apare și contracultura (împrumutată și ea din Occident, chiar dacă uneori ne parvine pe filieră rusească). Prima ei variantă o constituie romantismul. Acesta e etnicist și naționalist, declinist – vede în modernizare o pervertire ce tinde spre distrugere și stă sub imperativul întoarcerii la un fond originar ce nu încetează a fi (re)definit în scrierile adepților acestui curent. A doua variantă a contraculturii e socialismul: rousseau-ist, și el exaltă – asemenea romantismului – „omul simplu”, „talpa țării”, e împotriva politicii epocii (care era – dacă poate fi imaginat așa ceva! – mai scandaloasă decât cea de acum) și-și propune o revoluție radicală, menită să așeze societatea pe un fundament egalitar. Pentru ambele există o stare originară, bună, a omului autohton care a fost coruptă de o modernizare ce a acumulat mai multe eșecuri decât reușite, în urma căreia am ajuns „la cheremul străinătății”; pentru ambele, „elitele” au o funcție „ideologică”, drept pentru care fiecare își imaginează revenirea la „armonia” fundamentală fie prin regăsirea trecutului autentic, fie prin crearea unui viitor adevărat și demn.

În mod straniu, stânga și dreapta noastră au mai multe lucruri în comun decât cele ce le deosebesc. Slăbiciunea ambelor ținea mai curând de ideologia care le subîntindea: un romantism (cu nuanțe narodnice) dinspre dreapta romantică, comunismul de factură marxistă dinspre stânga revoluționară. În pofida figurilor marcante pe care le mobilizează dreapta și a propagandei de stat de care a beneficiat stânga, niciodată temele lor nu au constituit – realmente – ideologii de masă. Și asta, dintr-o rațiune simplă: deși fusese etatizată din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și se făcuseră diverse reforme menite a o extinde și a-i da o intensie din ce în ce mai mare, școlarizarea a fost destul de superficială în lumea românească. Ca atare, nu atât fundamentul teoretic a fost cel care a contat în imaginarul majorității populației, cât magma de credințe, nostalgii și reacții – subiective și arhaice – care s-au agregat, punctual, în diverse expresii ce „au prins” sau „au fost prinse” de/pe o ideologie politică. Nu e clar nici în ce măsură partidele – inclusiv partidul unic – și-au dorit vreo ideologie în afara cultului conducătorului. Așa se face că am avut  întotdeauna momente de intensitate a unor credințe, destul de repede dezamăgitoare, că – date fiind deosebirile nu tocmai mari – s-a migrat mereu de la stânga la dreapta și-napoi, și că, cel mai adesea, partidele noastre au fost fie structuri feudale, fie cutii de rezonanță ale egoului unui personaj ce se credea providențial.

După 1989 și după intrarea noastră în Uniunea Europeană s-a schimbat ceva. Mai înainte de toate, Revoluția din Decembrie a readus la lumină o dreaptă (e vorba de cea legionară) care – în bună măsură – se stinsese în deceniile dinainte (nu atât din cauza violenței represiunii cu care fusese tratată, cât din aceea a schimbării lumii pe care nu o anticipase și cu care nu cadra). Căderea comunismului – în care n-a avut niciun rol – îi apare ca un eveniment providențial ce împlinește speranțele ei eshatologice. Grație mediei și interesului pentru cei care fuseseră persecutați și marginalizați de puterea comunistă, această dreaptă radicală devine foarte vocală (aproape monopolizând experiența carcerală) și se pretinde a fi un soi de rezistență subterană, dar permanentă, care a menținut vie „flacăra spirituală” a poporului, pregătindu-l pentru Revoluție. Ceea ce e uimitor în logica aceasta e faptul că ea nu prinde pe nimic din realitate: disidența comunistă de la noi – atâta câtă a fost ea – a fost reprezentată fie de oameni de stânga (de la Constantin Pârvulescu la Vasile Paraschiv), fie de apolitici (de la Doinea Cornea la Mihai Botez), fie de figuri ale exilului fără nicio legătură cu legionarismul (precum Regele Mihai, Ion Rațiu sau speakerii de la Europa Liberă). Invocarea unor figuri marcante – mai ales dintre cei plecați – precum Mircea Eliade sau Emil Cioran vizează niște episoade de tinerețe de care, e drept, doar tacit (deși, și aici, cu nuanțe), ambii s-au demarcat.

Ce-i rămâne de făcut acestei drepte radicale? Să se imagineze pe sine la nivelul unei profunzimi abisale – clandestină, dar intensă – din care, inevitabil, luptă cu o putere la fel de ocultă. Să o numească – tradițional – „iudeo-masonerie” nu mai mergea. Mai întâi, pentru că antisemitismul nu mai e în vogă, în al doilea rând pentru că masoneria însăși nu mai e ce-a fost, ajungând mai curând ceva între un club și o societate de binefacere. Numai că, din fericire sau din păcate (cum vrem să privim lucrurile) niciun războinic al eshatonului nu duce lipsă de dușmani. Începând cu căderea comunismului, grație generalizării televiziunii satelitare mai întâi, apoi ascensiunii internetului, teoriile conspiraționale au beneficiat de o iradiere inimaginabilă. Prăbușirea comunismului însuși, războiul din fosta Iugoslavie, moartea Prințesei Diana, „Virusul Mileniului”, Atentatele de la World Trade Center, cele din varii capitale europene, războaiele din Orient, „Codul lui Da Vinci”, extinderea Uniunii Europene, Primăvara Arabă, „Calendarul Mayaș”, Criza Migranților, alegerile de pese tot (culminând cu cea a lui Joe Biden), pandemia de COVID și – acum – războiul din Ucraina, toate sunt puse pe seama unei/unor inteligențe malefice care complotează pentru realizarea „statului global” și a „exterminării” sau măcar a „ducerii în sclavie” a majorității populației.

A existat conspiraționism și înainte de noile media; ceea ce e propriu celui ce se dezvoltă sub ochii noștri e faptul că tinde să devină o narațiune universală capabilă să integreze – într-o schemă gnostică – varii istorii. Ideea lui de bază e aceea că tot ceea ce vedem e irelevant, că lucrurile cu adevărat importante se decid de către o mână de oameni „în spatele ușilor închise” și că acești decidenți (nealeși de nimeni, dar cocoțați acolo prin puterea banului și a caracterului ocult al forțelor pe care le reprezintă) acționează deopotrivă împotriva noastră și a „tot ceea ce avem noi mai sfânt” (în speță, țara și credința). Ca atare, „noua dreaptă” e naționalistă (adică antiglobalistă), suveranistă (adică împotriva formulelor de agregare supranațională), antibirocratică (fiind inspirată de „liderul providențial”), antilaică (visând la revenirea în forță a religiei ca unificator național, alături de patriotism), antielitistă (considerând că credința cadrează mai bine cu simplitatea), declinistă (tot prezentul înfățișându-i-se sub semnul distrugerii unei presupuse „tradiții”) și revoluționar-milenaristă (adică tinzând spre o „confruntare finală” care să șteargă urmele societății pe care o cunoaștem și să instituie o alta, fundamentată religios, egalitară și așezată sub semnul ordinii și credinței).

Într-un anumit fel, dreapta „a expropriat” ideea revoluției de la stânga și a radicalizat-o apocaliptic. Ideologia ei – teoria conspirației – oferă un narativ în același timp universal și suficient de elastic pentru a prinde și „a explica” orice. Într-o lume mai dinamică decât oricând, în care milioane de oameni se deplasează, în care banii și informațiile circulă „cu viteza gândului”, în care problemele se acumulează și se diversifică, dreapta revoluționară își exercită seducția susținând că ne putem întoarce la simplitatea copilăriei și că totul poate fi rezolvat dintr-o singură mișcare: un război total. Cel al lui Putin „e abia începutul cumplitului, pe încă abia-l putem îndura.” //