De același autor
Poate părea straniu, însă după nouă ani de exercitare a celei mai înalte funcții în stat, despre Klaus Iohannis nu știm mai nimic. După aproape două lustre nu-i putem trece nimic în cont: nici vreo preferință, nici vreo idee sau faptă proprie. Sigur, s-a vorbit mult de costul călătoriilor (mai numeroase decât ar fi fost necesar) președintelui și de variile „cheltuieli cu protocolul” pe care le face și când stă, și când se deplasează. Dar același lucru poate fi spus și despre Marcel Ciolacu, cu ceasurile ce i se ivesc la încheieturi în „ieșirile populare” sau cu vila de la Buzău (și câte-or mai fi...), ori despre Nicolae Ciucă, ce cumulează cred că nici el nu mai știe câte venituri. Sau, la fel de bine, poate fi spus despre miniștrii, politicienii, magistrații, generalii, primarii și toate celelalte categorii beneficiare de pensii speciale de la o vârstă care – pentru unii – are de-a face mai curând cu adolescența decât cu senectutea. Dar și despre nenumărații consilieri, referenți, purtători de cuvânt, atașați, manageri, directori etc. din fiecare instituție, oricât ar fi ea de neînsemnată. Cu toții simt fizic plăcerea de a-și etala „statutul”, de a-și afișa ostentativ bogăția, de-a marca net diferența dintre ei și masa muritorilor de rând. Cu toții consideră că tot ceea ce le-a încăput (și le va încăpea) în mână e un drept al lor. La fel cum consideră normal ca multe aspecte ale vieții – deplasări, amenajări, varii lucruri, câteodată școala copiilor, spitalizări etc. – să le fie decontate de la bugetul public. „Public” e un fel de-a spune, căci – nu? – am învățat din comunism că ceea ce e al tuturor e, de fapt, al nimănui. Cineva trebuie să treacă publicul „pe persoană fizică” și „să se bucure de el”. Asta e morala – singura morală – a administrației românești.
Cine? Nu eu, nu dumneavoastră, ci persoanele care vin în contact curent cu bugetul public: funcționarii de stat. Funcționarul este – literalmente – cel pe care funcția îl face om. În afara funcției, el e un nimeni; asemenea peștelui pe uscat, n-ar supraviețui fără locul lui în ierarhia administrativă și fără beneficiile pe care această poziție i le aduce. Firește că și acolo e un nimeni, căci nu i se pot trece în cont niciun fel de inițiative sau de realizări. Dar e un „nimeni la locul lui”, într-o structură birocratică în care o multitudine de nimeni iau forma „căsuței” în care sunt puși, asemenea aerului din încăperile unui bloc. Cei mai mulți dintre ei nu au nicio imagine asupra edificiului (pe care-l numim stat) care-i ține în alveolele lui; dimpotrivă, consideră că ei sunt aceia care mențin în funcțiune enorma structură. Și, ca preț pentru această „muncă”, au dreptul la orice. Căci, la urma urmelor, ei sunt statul. Fără ei s-ar prăbuși totul. Într-o lume în care totul depinde de „pe cine cunoști”, cine ce „obligații” are, cine cui „îi face servicii”, fiecare dintre ei – cu rețeaua lui de clienți – e de neînlocuit. Fiecare se consideră una cu funcția – cât mai înaltă – la care a avut acces. Și nu se dă dus din ea, decât dacă privilegiile îi sunt echivalente câștigurilor oficiale (și neoficiale) ale funcției. Și, chiar și atunci, încă speră „să lase în urma lui” un figurant pe care „să-l controleze”.
Până prin 2010 au fost majoritari funcționarii de modă veche; formați în școala comunistă, obișnuiți cu penuria anilor ’80, în general cu liceu, abia cei intrați după ’95 cu facultate, știind toanele șefului, cu ochiul mereu la „o atenție”, tarifându-și clienții „la serviciu”, dar – în același timp – cu frica inoculată de decretul care prevedea că „furtul din avutul obștesc” de peste un milion de lei (din aceia, în bancnote cu Bălcescu) se pedepsește cu moartea. Dacă mă pot exprima astfel, oamenii aceștia furau temeinic, dar cu măsură. Și înainte, și după ’89 se simțeau mici în fața „grangurilor” de la Partid (oricare i-ar fi fost numele) care-i foloseau pe post de servitori. Lucrurile s-au schimbat cam în vremea crizei dintre 2008 și 2012. Mai înainte de toate, atunci numărul tinerilor l-a depășit pe cel al vârstnicilor în administrație. „Generația expirată” a fost înlocuită de uomini nuovi, în general de la țară sau de la liceele tehnologice, cu facultatea făcută „pe repede-nainte” la o universitate dintr-un târg oarecare al patriei, cu o grămadă de diplome, în funcție de toate „cerințele”, conectați la internetul care le alimenta dorințele și cu conștiința fermă că – în câțiva ani – pot ajunge din punct de vedere material acolo unde își doresc. Și în dorința lor nu era doar tupeul adolescenței, ci și înțelegerea faptului că au căzut peste o situație unică în istoria noastră.
Atunci a început să plouă peste noi cu bani europeni. Cei cu ținere de minte își mai amintesc faptul că – în vremea crizei din primul deceniu al veacului – ni se vorbea mereu de „reduceri de personal” și de angajări (în structurile de stat) în regim de „unu la șapte” (disponibilizați). În pofida acestor marote, corpul funcționarilor a continuat să crească constant. Căci banii europeni au făcut ca administrația noastră să treacă de la artizanal la industrial. Banii aceștia n-au fost doar o șansă, ci și o problemă: căci ei au introdus dumpingul pe o piață aflată, oricum, la începuturi. Cine s-a conectat la banii europeni a avut șansa de-a se dezvolta spectaculos, cine nu, a rămas cum era, dacă nu cumva – din perspectiva tuturor celor care s-au dezvoltat – a regresat. Banii europeni așa ne-au venit, cu condiția de-a fi dispensați prin aparatul de stat care, dintr-odată, s-a trezit că are în mână și pâinea, și cuțitul economiei românești. Economia noastră, după fondurile europene, e – în fapt – o economie de stat, în care cele mai importante investiții sunt cele care se fac prin „programe guvernamentale”, pe varii „axe prioritare”. Sectorul privat a ajuns mai curând un soi de subtratant al comenzilor guvernamentale. De unde și sentimentul popular că economia stagnează, deși – folosind subsidiile europene – ea se dezvoltă. Ultimul avatar al acestui tip de politică economică l-a constituit „subvenționarea” presei în pandemie și după. În bună măsură și presa – cu rare și notabile excepții – a ajuns de stat. Iar statul e corpul funcționarilor, cei care nu doar pun în aplicare ce se decide „sus”, ci care – deja – sunt suficient de sus pentru a decide ce e de aplicat (sau, cum se spune acum, „de implementat”).
Tot cam pe-atunci, în jurul lui 2010, mai exact în 2012, la ieșirea din criză, s-a mai întâmplat ceva: au dispărut partidele politice. Ne amintim, în vara lui 2012 am avut „monstruoasa coaliție” – USL-ul –, o alianță a partidelor (aparent) ireconciliabile PSD și PNL împotriva unui om – Traian Băsescu. Deja traseismul – ca fenomen de masă în politica autohtonă – erodase distincțiile dintre partide, dar USL-ul a arătat, în mod manifest, că ideologiile politice nu sunt nimic altceva decât un bla-bla-bla pe care în politică nu-l ia nimeni în serios. Oricât de straniu ar părea, alianța pusă la cale de Dan Voiculescu a convenit mai multora decât ne imaginăm. Ea spunea, de fapt, un lucru simplu: politica de confruntare nu ajută nimănui. Valul animozităților dintre partide fisurează „vârful puterii” și-n aceste fisuri pot crește – accentuându-le – lucruri stranii precum DNA-ul și Laura Codruța Kövesi. Problema e aceea că politica noastră, așa cum e ea, se bazează pe atâtea lucruri de nemărturisit, încât dacă DNA-ul începe să sape într-o parte, în mod cert ceva se va surpa și-n cealaltă parte. Așa că e mai bună înțelegerea, căci loc de carieră și de afaceri e pentru toți și pentru copiii tuturor. Numai că, dacă nu se mai bazează pe ideologie, edificiul politic are nevoie de un nou liant. Acesta e administrația publică, ce se găsește deopotrivă la stânga și la dreapta, ambele aripi așteptând lumina (adică banii și reglementările) de la guvern.
În fine, ultimul venit în scena acelui timp a fost Klaus Iohannis. Culmea e că acesta ajunge președinte după ultima confruntare electorală cu adevărat politică din România, cea care îl opune lui Victor Ponta. Dar omul e prototipul funcționarului: fără ideologie, evitând orice tensiune și profitând la maximum de beneficiile – viagere (ale) – funcției. Retrospectiv, duelul lui cu Liviu Dragnea pare a fi mai curând o încleștare a cărei miză era cine va stăpâni administrația României. A câștigat Iohannis. Și a învățat un lucru de la Dragnea, cu Referendumul Coaliției pentru Familie: că există teme aflate deasupra politicii, care stârnesc pasiuni puternice și la care votează – la fel de pasional – și stânga, și dreapta. Precum, de pildă, România Educată. Cine nu-și dorește o Românie cu adevărat educată?! Sloganul era perfect: apolitic, umanist, generos. Ce-a ieșit se știe. La fel, propusă de challangerul Ciolacu: „reforma pensiilor speciale”. Și din nou se știe ce-a ieșit. Ambele au reușit o performanță greu de imaginat: de-a prezenta confirmarea stării de lucruri bine cunoscute ca fiind „o mare schimbare”. Aceasta e limba funcționarilor! Să nu faci nimic și să umpli cronica de „evenimente” menite a marca „dinamica profundă a lumii noastre”.
Departe de-a fi detestat, Klaus Iohannis e idolul tuturor funcționarilor. Cu toții înțeleg – osmotic – că le-ar fi cel mai bine dacă fostul primar al Sibiului ar rămâne președinte pe viață. Omul care nu face nimic, care nu tulbură apele, care a transformat reforma în stagnare, care a înlocuit politica cu administrația, care a priponit justiția și presa; omul lumii în care nu se întâmplă nimic și fiecare profită maximal de funcția sa și de poziția sa. Acum, după nouă ani cu Iohannis, administrația a infuzat partidele și, da, ea e cea care vrea „marele partid” de stânga și de dreapta deopotrivă, care – fără tensiuni ideologice – conduce țara permanent și se realege mereu. Așa că fie-mi îngăduit să dau un prognostic pentru anul acesta: candidatul la prezidențiale va fi cel care-i va semăna cel mai mult lui Klaus Iohannis. Adică va vorbi la nesfârșit de schimbare și de reformă, dar toată lumea va ști – de la bun început – că nu va face nimic. Iar alegerile – „fără opțiune” – vor fi și fără campanie: cu tombole, cu „evenimente stradale”, cu concerte, dar fără nicio discuție despre ce e de făcut. Toată lumea – care contează – știe ce are de făcut în următorii zece ani. Iar pentru cei care nu știu, nu e nimic de făcut. //
