De același autor
Cu un an în urmă și cu câteva zile înainte ca Vladimir Putin să anunțe începerea „operațiunii militare speciale”, puțini erau cei care credeau că vom vedea începând un război în Europa. Nu neapărat pentru că erau dispuși să facă alte concesii Moscovei și nici pentru că nu știau cine ar fi președintele rus și cum funcționează sistemul pe care acesta l-a pus pe picioare. Ci, pur și simplu, pentru că judecau rațional: un război e o enormă risipă de oameni, de fonduri și de resurse, de pe urma căruia nu câștigă nimeni. Experiențele ultimelor decenii – cu războaiele din Orient – o arătaseră în mod manifest: după dezastrul de pe câmpul de luptă vine partea cea mai dificilă, reconstrucția. Aceasta e în măsură să absoarbă fonduri faraminoase, care se pierd (literalmente) în nisip, nefiind capabile să genereze saltul de la dezastrul umanitar la o nouă articulare a vieții publice și economice (pe modelul reconstrucției Germaniei și al Japoniei, după cel de-Al Doilea Război Mondial). În aceste condiții, „cuceritorii” sunt în situația de-a gestiona nemulțumirea tuturor spectrelor lumii învinse, peste care se suprapun crizele locuirii și ale aprovizionării și – cum s-a văzut – se pune și războiul civil, care face să explodeze faliile istorice ale regiunii. La începutul lui februarie 2022, lumea se întreba dacă Rusia are nevoie de așa ceva și dacă e în măsură să gestioneze o situație care poate scăpa foarte ușor de sub orice control.
Adevărul este acela că Rusia – oarecum în siajul istoriei ei imperiale – avea nevoie de altceva: de „un mic război victorios”. Menirea acestuia ar fi fost aceea de a reînnoi pactul dintre autocrat și popor, în condițiile în care prelungirea unei domnii autoritare are ca efect blocajul economic și sedimentarea unei stratificări sociale bazate pe privilegiile „nomenklaturii de curte”. Întrucât nu mai poate fi vorba de speranțele începutului de domnie și deoarece reformele – atâtea câte au fost – și-au atins limita, societatea începe să stagneze și „țarul” nu mai e văzut atât ca „unsul Domnului”, cât ca un despot ce conduce tot mai arbitrar și mai puțin interesat de soarta milioanelor de „mujici” aflați sub stăpânirea lui. În acest context, un război limitat (și bazat pe intimidarea pe care-o creează enorma masă a Imperiului care se pune în mișcare) are marele avantaj de-a face manifest, încă o dată, „pactul divin” care e la originea puterii autocratice: „suveranul” nu decade la condiția de tiran, oricâte orori ar comite, căci el rămâne favoritul lui Dumnezeu, ce-i dăruiește victoria asupra dușmanilor. În felul acesta, opresiunea și blocajul intern sunt balansate de imperialismul extern și insuportabilul vieții dintre granițe devine suportabil în perspectiva extinderii acestora.
Bătălia navală de la Sinope (din 1853) sau declanșarea Războiului Ruso-Japonez (din 1904-1905) sunt exemple de tentative de a pune în scenă asemenea „mici războaie victorioase” care să restabilizeze legitimitatea autocrației în interior și prestigiul ei în exterior. Cum bine se știe, niciunul dintre ele nu a funcționat: victoria de la Sinope a devenit preludiul pierderii Războiului Crimeei, iar conflictul cu Japonia s-a transformat în dezastru după distrugerea flotei ruse în bătălia de la Tsushima. Ambele au pus în evidență slăbiciunea Imperiului, căci – după un prim moment de euforie – mobilizarea masivă a populației și a resurselor în vederea susținerii unui război de anvergură au adus la lumină disfuncționalitățile structurale ale unei puteri inerțiale. Probabil, mulți își vor fi spus că Vladimir Putin a învățat lecția istoriei și nu e dispus să riște totul pe o carte. Căci, să nu uităm, după fiecare dintre aceste „mici războaie” terminate cu înfrângeri, țarii au fost obligați să facă semnificative concesii: reacționarului Nicolae I i-a urmat „țarul eliberator” Alexandru al II-lea, iar Nicolae al II-lea s-a văzut nevoit să accepte formarea primului Parlament (Duma de Stat).
În 25 februarie 2022, „realiștii” păreau a fi cei care credeau – à la Putin – într-o victorie rapidă a Rusiei care, ca la manual, ataca (cu forțe impresionante) din trei direcții, est, sud și nord, și părea că, în câteva zile, va ocupa principalele orașe (începând cu capitala) ale Ucrainei. Puțini erau cei care mizau pe rezistența, de masă, a ucrainenilor la invazie și, probabil, și mai puțini erau în măsură să înțeleagă faptul că agresiunea are ca efect imediat nu demoralizarea populației civile din zonele de conflict, ci, dimpotrivă, forjarea unui sentiment național acolo unde el era mai curând difuz. Probabil, Ucraina de după 1991 a ezitat mereu între amintirea „gloriei Imperiului” (să nu uităm că doi secretari generali ai URSS‑ului avuseseră strânse legături cu Ucraina: Nichita Hrușciov și Leonid Brejnev) și sentimentul victimar pe care l-a generat expunerea crimelor stalinismului (și, în particular, a Holodomorului). Invazia decisă de Vladimir Putin la finele lui 2022 a catalizat expresia unei identități naționale bazate pe ideea rezistenței la imperialismul rusesc. Departe de-a „primi cu brațele deschise” „frații ruși”, ucrainenii s-au unit împotriva a tot ceea ce reprezintă aceștia.
În mod surprinzător, bombardamentele aleatorii cu rachete, a căror miză era aceea de-a înspăimânta populația civilă și de-a cultiva defetismul în rândul acesteia, au avut un efect contrar celui mizat de generalii Kremlinului. Populația ucraineană a înțeles, foarte rapid, că acest război nu e unul a două armate sau a două grupări de putere în care civilii sunt luați ca martori, ci e războiul unei armate (mai mult sau mai puțin organizate) împotriva tuturor locuitorilor unei țări. „Denazificarea” și, apoi, „desatanizarea” Ucrainei păreau a ieși direct din viziunile criminale ale lui Stalin, care, după război, regreta faptul că nu-i poate deporta – din rațiuni logistice – pe toți locuitorii Ucrainei în Extremul Orient al Rusiei. Iar aici, paradoxul face ca mitul „Marelui Război de Apărare a Patriei”, invocat cu obstinație de Putin, să funcționeze impecabil în favoarea ucrainenilor. Căci, mai întâi, ei sunt cei care se află în situația de a trebui să facă față unei agresiuni (care seamănă cu cea din iunie 1941, inclusiv prin faptul că a fost dezmințită până în ultimul moment) și, la fel ca în Al Doilea Război Mondial, tot în cazul lor e vorba și de rezistența unei întregi țări la invazia unei armate (care își are inclusiv „forțele speciale” de lichidare a civililor, precum „orchestra Wagner” a lui Prigojin sau cecenii lui Kadîrov).
Mai puțin surprinzătoare e debandada care bântuie armata rusă: în aproape toate războaiele Imperiului și, apoi, ale Statului Sovietic, lucrurile s-au petrecut cam la fel. Sus, a fost vorba de un Stat-Major lipsit deopotrivă de concepție și de legătură cu marea masă a armatei. La mijloc, un corp ofițeresc în care domneau carierismul, corupția și indiferența față de viețile sacrificate ale „mujicilor”. Iar la bază o mulțime enormă, lipsită de un liant adevărat, predispusă la fatalism, supusă orbește poruncilor „nacealnicilor” și comportându-se cu sălbăticia primitivismului pe teritoriile învinse. La nivel logistic, o enormă risipă de resurse datorată în parte lipsei de responsabilitate a celor ce se ocupă cu aprovizionarea armatei, în parte corupției endemice a celor care „împart (și-și fac parte)”. Aproape invariabil, războaiele Rusiei și ale Uniunii Sovietice au început cu pierderi incredibile (și care ar fi ruinat aproape orice alte armate) în termeni de oameni și de materiale. Ele sunt manifestarea în vreme de criză a proastei gestiuni a lucrurilor (a celor mai sensibile – fiind vorba de armată) în vreme de pace.
Faptul că Imperiul a fost în măsură a supraviețui unor asemenea pierderi nu e neapărat în favoarea lui. În 1812 și în 1941-1945, s-a dovedit capabil să amortizeze șocul unor invazii masive și să-și revină – extrăgând soldați și mână de lucru din suprafața lui infinită – până la înfrângerea dușmanului. Însă în 1917 s-a prăbușit sub șocul unei campanii de durată, căreia nu îi putea face față. E limpede că, acum, Vladimir Putin are ca model revenirea spectaculoasă din iarna lui 1941 și, apoi, 1943, în vreme ce Occidentul se gândește la dezmembrarea armatei ruse din vara-toamna lui 1917. Adevărul este acela că niciunul dintre scenarii nu e exclus. În măsura în care Occidentul înțelege să furnizeze Ucrainei armamentul cu care să împingă Rusia în granițele ei recunoscute internațional și, implicit, să o țină în șah, un scenariu de tipul celui din anul celor două Revoluții nu e imposibil. Așa cum s-a întâmplat mereu în istoria Rusiei, poporul e – deocamdată – pur pasiv în acest război. În seama lui se trec victimele, privațiunile și tăcerea, imensă ca stepele răsăritului. Însă dincolo de această tăcere există și o masă enormă de frustrare care, eliberată de frica cnutului și a Siberiei, izbucnește adesea în forme violente.
E ceea ce știe acum Vladimir Putin: după un an de conflict în Ucraina, războiul lui cel mai greu e cel de pe frontul intern. Cel ce și-a dorit să refacă „gloria Imperiului” lui Stalin seamănă tot mai mult cu țarul sub care Imperiul s-a prăbușit. //
