Sfârșitul unei lumi

Dintotdeauna au existat rupturi generaționale – între părinți și copii, între adulți și tineri, între cei care au plecat și cei care au rămas a existat mereu o schimbare: fie a lumii, fie a percepției lumii, fie a ambelor. Dintotdeauna, oamenii de o anumită vârstă au valorizat stabilitatea (și ceea ce e asociat cu ea: siguranța, certitudinile, formalismul etc.), în vreme ce aceia care intră în viață au preferat schimbarea (dimpreună cu contestarea, riscul, autenticitatea ș.a.m.d.). Care ar fi motivul pentru care am pretinde noi faptul de-a constitui o excepție în lanțul generațiilor? Care ar fi altul decât acela că e vorba de noi?

 Și totuși, în timpul nostru se întâmplă ceva pentru care nu avem repere de înțelegere în trecut. Cu toții, dar mai ales cei tineri, sunt(em) supuși unui triplu proces de dezrădăcinare. E vorba, mai întâi, de trecerea de la sat la oraș. Într-un secol, mai bine de jumătate din populația planetei s-a urbanizat și, fără niciun dubiu, procesul va continua. Urbanizarea nu presupune doar deplasarea dintr-un loc în altul, ci și saltul dintr-o lume într-alta. Lumea orașului e diferită de cea a ruralului și sensul muncii, sedimentat de milenii, în cea din urmă își pierde valoarea în acea dintâi (mai ales odată cu trecerea la industrii și, mai ales, la servicii). Propriu satului îl constituia faptul de-a fi alcătuit dintr-o federație de clanuri familiale, care se aliau – sau se dușmăneau – după cutume stabilite de timp. La oraș, legăturile sunt contingente și aleatorii; exceptând contactele de muncă, oamenii nu mai au deschiderea – și nici timpul – necesare pentru a se apropia sau a se împotrivi unii altora. Mediul urban îi dă omului siguranța anonimatului; faptul de-a se ști liber și nesupravegheat de ochiul (și de gura) vigilent(ă) al satului, dar – în același timp – îi pune pe umeri povara singurătății, de care încearcă să scape în lumea iluzorie a ecranelor. S-ar putea obiecta că tocmai avansul urbanizării și triumful tehnologiei determină mișcarea contrară: întoarcerea la surse, a cărei marotă e ecologia. Dar aceste pasiuni ale regăsirii naturii nu traduc nimic altceva decât nostalgia unei alte vieți pe care cei care reușesc în urban simt că au pierdut-o pentru totdeauna. Cei mai mulți dintre ei nu s-ar întoarce la sat, pentru a trăi viața strămoșilor lor, ci – mai curând – ar lua satul cu ei ca pe-un covor fermecat pe care să zboare în lumea cea largă și printre minunățiile tehnicii viitorului.

 Al doilea tip de dezrădăcinare îl reprezintă formalizarea continuă a cunoașterii și a vieții. Cea a cunoașterii e dată de expansiunea științei pe care o legitimează reușitele tehnologice. Fiecare salt înainte într-un domeniu de studiu presupune – aproape imediat – restructurarea tuturor cunoștințelor din acel domeniu. Ceea ce, cu un anumit timp în urmă, putea fi înțeles intuitiv e – acum – abia o preistorie a cunoașterii. Istoria ei se distilează în ecuații matematice sau chimice care, pe măsură ce știința avansează, devin tot mai tehnice și mai ininteligibile profanilor. A le înțelege – și a înțelege știința pe care ele o constituie – înseamnă a studia, sistematic, arhitectura lor. Numai că, în esența ei, aceasta e specializare, nu cunoaștere generală. La nivelul acesteia din urmă, traducerea limbajului univoc al ecuațiilor în cuvinte comune lasă loc interpretărilor și – pornind de la acestea – celor mai bizare teorii (inclusiv celor ale conspirației). Acestea nu sunt nimic altceva decât revanșa poveștii (cu care am început cu toții) asupra structurilor formale în care am eșuat. Aceste structuri, care pretind a descrie realitatea (poate pe înțelesul mașinilor), reduc deopotrivă limbajul și cunoașterea, secătuindu-i dimensiunea simbolică, implicitul, de-la-sine-înțelesul, ambiguitatea și jocurile sociale pe care acestea le creează. În mod straniu, și știința are conștiința acestui rest pe care-l ratează (inevitabil) structura ei formală și, de aceea, generează mereu un X sub care adună ceea ce scapă logicii ei. De pildă, emoțiile. Nu există emoții și – dacă ne gândim mai bine – nici măcar n-am putea spune (consistent științific!) ce sunt acestea. Ele sunt, în realitate, o valiză în care s-a adunat tot ceea ce lasă pe dinafară modelizarea algoritmică și fizico-chimică a psihicului uman. Sunt lucruri pentru care – încă – nu avem ecuațiile necesare înțelegerii, reproducerii și modificării lor. Și de aceea le numim cu un limbaj aproximativ, le descriem mai curând literar și le amestecăm cu apoftegme de „înțelepciune practică” și cu teologie nedigerată. Un neurobiolog sau un cognitivist pur și dur ar zâmbi amuzat de toate acestea.

 În fine, a treia dezrădăcinare e aceea pe care a făcut-o cu putință generalizarea comunicării online, mai ales prin intermediul telefoniei mobile. Continuarea urbanizării după 1990 (adică după dispariția blocurilor ideologice) a reprezentat-o migrația de masă. Mai mereu, dacă nu a fost vorba de dezastre naturale sau de războaie, motivația ei a fost de natură economică. Zeci de milioane de oameni, venind din zone sărace, au încercat să ajungă în metropolele nordului dezvoltat, pentru a beneficia de avantajele civilizației secolului al XXI-lea. Generalizarea internetului – la început prin cablu, ulterior prin telefon – a avut ca efect destructurarea accelerată a comunităților mici (în care noutatea – mai ales de natură tehnologică – ajungea mai încet), fără a mai fi nevoie ca populația lor să se deplaseze. Accesul instantaneu oriunde în lume și la orice a dus la relativizarea (până la anulare) a tot ceea ce putea oferi un loc oarecare, mai ales unul aflat la periferia dezvoltării serviciilor și a tehnicii moderne. Și totuși, nu în acest proces de dizolvare a sentimentului apartenenței și de fascinație a „altceva”-ului (nelocalizabil) constă cel mai important efect al noilor media, ci în faptul de a pune omul în contact nemijlocit cu dorințele și cu spaimele lui.

 Timp de milenii, de când vorbim de civilizație, raportul dintre persoana umană și lucrurile cele mai grave ale existenței – dorințele și spaimele sale – a fost mediat de ritualuri. Oricât de raționali ne pretindem și oricât de mult mizăm pe sprijinul tehnicii, în realitate suntem foarte fragili în fața acestor realități tari. Destructurând comunitățile de bază în care omul a fost inserat dintotdeauna, migrația mai întâi și fascinația ecranelor îl lasă – singur – într-o lume de fantasme care-l asediază din toate direcțiile. La vremea ei, comunitatea funcționa ca un termen mediu între individ și lume, tot așa cum familia constituia termenul mediu între el și comunitate. În ambele existau o serie întreagă de ritualuri a căror menire era aceea de a amortiza și de-a disipa șocul întâlnirii omului cu momentele și problemele fundamentale ale vieții. Suntem tentați să credem că o mulțime de date ale existenței noastre – angoasele sau depresia, de pildă – țin de impactul schimbării lumii în contemporaneitate. Dar nu e așa; ele au existat dintotdeauna, însă felul în care oamenii s-au raportat la ele a fost altul. Într-o lume ritualizată, omul le trăiește deopotrivă ca încercări și ca etape formatoare ale unei maturități ce-l include în rândul celor care au depășit aceste praguri. Funcția lor – comunitară și individuală, deopotrivă – e una inițiatică. La capătul fiecărei asemenea probe, omul se regăsește într-un cerc de persoane care le-au traversat și experiența lui se decantează într-o cunoaștere sapiențială, care numește încercările din perspectiva realizării unui sens. În contrast cu toate acestea, omul actual trăiește aceleași experiențe, însă – în singurătatea lui – ele nu mai actualizează niciun sens. Și, tocmai de aceea, aceste încercări sunt incomunicabile. Rolul ritualurilor era acela de-a crea o structură similară unei țesături a vieții în care se articulau, cu culoarea lor proprie, experiențele individuale ale oamenilor. Țesătura aceasta, cu patchwork-ul ei propriu, reprezenta identitatea unei comunități, cea pe care – sub supravegherea adulților și traversând riturile inițierii – o învățau toți copiii grupului respectiv. Pentru ei, ea devenea acel ceva în care se recunoșteau cu toții; reperul de la care pornind măsurau lumea și viața.

 Când ne gândim la ritualuri, suntem tentați să invocăm episoade semnificative – mai mult sau mai puțin studiate de antropologie și de istoria religiilor – din viața unor comunități îndepărtate. În realitate însă, structuri ritualice se regăsesc în proximitatea noastră. Timp îndelungat, gesturile domestice, precum faptul de-a face curățenie în casă (mai ales în preajma sărbătorilor), de-a face mâncare, de-a cultiva pământul ori de-a crește animale, iar mai apoi muncile artizanatului și chiar cele ale industriilor incipiente erau – în realitate – structurate ritualic. Vreau să se înțeleagă bine: erau ritualizate, nu mecanizate (ca o succesiune de secvențe legate de o ordine logică). Deosebirea dintre ritual și parcurgerea acestor secvențe e aceea dintre ceremonie și algoritm. Fără îndoială, putem algoritmiza un ceremonial; putem chiar și să teoretizăm în marginea încărcăturii simbolice pe care o vehiculează sau a semnificației pe care o articulează în lume – dar nimic din toate acestea (și nici toate împreună) nu echivalează faptul de a fi imerși în ceremonialul în cauză și de a-l trăi ca pe o încercare și o etapă a vieții. Cunoștințele care s-au transmis – timp de milenii – de la mamă la fiică și de la tată la fiu au presupus ceva pe care înțelegerea formală nu are cum să-l aproximeze: prezența celuilalt, gesturile partajate (cel mai adesea, fără cuvinte), repetițiile care definesc tiparul vieții. Crescând împreună cu părinții și repetând gesturile lor, ca joc, ca învățare și ca probă a maturității, tinerii dobândeau o cunoaștere care s-a transmis neîncetat. Această transmitere constituie tiparul învățării. Cultura însăși e – în esența ei – o formă de transmitere a memoriei celor care ne-au precedat.