De același autor
La începutul lui martie 1938 se judecă la Colegiul Militar al Curții Supreme din Moscova al treilea mare proces public, cel a cărui vedetă e Nicolai Ivanovici Buharin. Procurorul, cel care-l acuză (între altele) de a fi „o corcitură între porc și vulpe”, e Andrei Ianuarevici Vîșinski. În spatele procesului se afla, evident, Stalin, care își epura Partidul. Totuși, situația își avea doza ei de ciudățenie, datorită faptului că Buharin, „copilul iubit al Partidului” (cum îl caracterizase Lenin), era un comunist de primă oră, dedicat cauzei, autor al „ABC-ului comunismului” și redactor al Constituției URSS-ului. Vîșinski fusese – vreme îndelungată – menșevic (adică adversar al bolșevicilor) și intrase în partid, la finele Războiului Civil, pentru a face carieră. La două zile după pronunțarea sentinței, Buharin era împușcat. Vîșinski avea să moară de moarte bună în 1954 (cu un deceniu mai înainte avusesem și noi, românii, de-a face cu el).
De ce l-a preferat Stalin pe menșevicul Vîșinski bolșevicului Buharin? Dintr-o rațiune foarte simplă: pentru că în Partid (și în stat) Buharin era Buharin – își avea trecutul lui de comunist, opera lui și oamenii cu care lucra. Toate acestea îi permiteau să ridice obiecții la adresa politicilor lui Stalin (și chiar le-a ridicat, cu privire la colectivizarea forțată). Vîșinski, în schimb, știa că Stalin îi știe trecutul și că un asemenea trecut e foarte ușor de instrumentat într-un proces cu un deznodământ inevitabil. Așa că trăia tot timpul sub amenințarea faptului că trecutul se poate întoarce împotriva lui. Singurul lucru pe care-l putea face pentru a se menține la vârf era acela de-a supralicita în permanență: de-a teatraliza acuzele și de-a inventa epitete la adresa acuzaților care să-l amuze pe Stăpân. Evident, și Stalin știa că Vîșinski știe ce-l paște și că spaima de acest posibil îl va menține tot timpul în dependență față de el.
Buharin era fidel unui ideal – era (orice s-ar putea spune despre idealul lui și despre raportul lui cu acesta) un idealist. Vîșinski era fidel unui om, căci de bunăvoința acestui om depindeau toate privilegiile lui și, mai mult decât acestea, viața lui. Idealismul îi face pe oameni visători, impetuoși, gălăgioși, uneori contestatari; interesul și dependența personală îi fac cuminți, atenți la ordin, grăbiți să placă celui care-l dă, „debordând de entuziasm” în „îndeplinirea sarcinilor”. Așa că – oricât de cinic ni se pare acest lucru – Stalin a știut perfect ce face preferându-l pe versatilul și speriatul Vîșinski bunului comunist și teoreticianului Buharin. Stalin voia un Partid care să funcționeze ca un mecanism perfect, animat de voința lui. Nu voia nici discuții, nici contraziceri, nici opinii de nici un fel. Ceea ce era de știut, știa el; de decis, decidea el și părerea celorlalți conta – în cel mai bun caz – ca o formă de expertiză tehnică a cărei menire era aceea de-a confirma „directivele” lui.
Noi, atunci când folosim pluralul partide nu suntem întotdeauna atenți la singularul din care derivă. Acesta poate fi fie partid, fie partidă. Partidul e asocierea oamenilor în jurul unui program comun; e adeziunea la o ideologie, adică la o sumă de idei care explică lumea (din punct de vedere economic, social și politic) și care propun căi de ameliorare sau de schimbare a ei. Partida e asocierea oamenilor în jurul unui lider; constituirea „haitei” în jurul „masculului alfa”, cel care „știe”, „poate” și e capabil să riște „lovitura decisivă”. Partidului i se poate cere consecvența față de propriul program – așa cum e el enunțat în documentele și platformele sale de bază. Partida e centrată pe un om și tot ce i se poate cere derivă din psihologia omului în cauză. Voința lui nu e limitată de nici un program (care e doar o hârtie) și de nici un statut (care e modificat în funcție de circumstanțe). Și, mai ales, nu e limitată de alte voințe – în speță, de dezbatere și de vot (care devin pure simulacre).
După toate acestea, ne putem întreba dacă partidele noastre – și, în mod particular, cel care pretinde rolul conducător, PNL-ul – au la bază partidul sau partida. Poate că, în 1990, vor mai fi fost câțiva inși – amestec ciudat de supraviețuitori ai unui alt timp și de intelectuali plini de speranțe – care să știe ce e liberalismul. Oricum, deopotrivă „liberalizarea” economiei de după Revoluție și primele manifestări ale parlamentarismului autohton au mers în cu totul alte direcții decât cele ale liberalismului clasic. Victimă a războaielor de orgolii, apoi a scindărilor (și reintegrărilor), PNL-ul anilor ’90 relegă – progresiv – ideologia la nivelul clubului de dezbateri, în vreme ce politica e focalizată pe un „pragmatism” ce se dispensează de orice teorie. Și dacă până la Valeriu Stoica, liberalii contează pe ei înșiși, cu toate ambiguitățile diverselor „aripi”, după ce Teodor Stolojan e adus în fruntea partidului, devine manifest faptul că „mișcările de trupe” din interiorul formațiunii nu mai au nici o legătură cu ceea ce – oricât de generic – s-ar fi putut numi liberalism. Înscăunarea lui Călin Popescu Tăriceanu, eliminarea din partid a figurilor proeminente (Mona Muscă, Valeriu Stoica etc.) și jocul ambiguu din parlament, unde liberalii sunt la mâna PSD-ului, termină transformarea Marelui Partid într-o partidă de interese legată de un personaj mediocru, dar cu ambiții exorbitante.
În lumea noastră în care cuvintele zboară asemeni frunzelor bătute de vânt și nu lasă alte urme decât memoria unei butade, ideologia unui partid pare ceva de prisos; un soi de bolboroseală a unor intelectuali zănatici pe care nu-i ia nimeni în serios. Problema e aceea că felul în care un partid înțelege prezentul și își proiectează viitorul definește mediul de dezbatere și – mai ales – de formare a viitoarelor lui cadre. El e cel care le dă „aerul de familie” în virtutea căruia se continuă în succesiunea generațiilor. Cadrele ideologice ale unui partid sunt „incubatorul” în care se nasc, din dezbateri și studii domeniale, politicile acestuia. Și, nu în ultimul rând, ideologia reprezintă plasa de siguranță și liantul ultim al partidului în vreme de criză. Un liberalism autentic, care să postuleze necesitatea modernizării României pe trei axe: de infrastructură, instituțională și educațională și care să definească pașii concreți ai realizării acesteia, ar fi fost mai mult decât necesar în contextul în care plângem de lipsa „proiectului de țară”. În locul acestuia am hibridat cultul liderului cu „pragmatismul” și ceea ce a rezultat este un monstru.
Lunga guvernare a lui Călin Popescu Tăriceanu le-a arătat liberalilor care sunt beneficiile puterii. Departe de a se deosebi de predecesorii lor din PSD, PNL-iștii au continuat aceeași politică de consolidare a privilegiilor celor care ocupă funcțiile publice. USL-ul, atunci când a fost realizat, a întruchipat dovada faptului că între principalii competitori ai scenei politice deosebirile doctrinare sunt minime, în vreme ce interesele de afaceri sunt maxime. Compromiterea PNL-ului în acea aventură s-a vrut a fi ștearsă prin „unirea” – niciodată consumată – cu fostul PD (devenit PDL) și avansarea candidaturii lui Klaus Iohannis la președinție. Atunci părea că Iohannis e omul PNL-ului; azi vedem că Marele Partid a ajuns o jucărie în mâinile cuiva care nu e cineva decât prin autoritatea funcției. Aducerea în partid a lui Florin Cîțu, a lui Sorin Cîmpeanu sau a lui Dan Vîlceanu e semnul faptului că singurul lucru care mai contează pe „scena puterii” este loialitatea personală față de cel perceput ca fiind adevăratul conducător al partidului: șeful statului.
Mai mult ca niciodată, aceasta e epoca cinicilor și a aventurierilor; a celor care pentru a intra în grațiile Marelui Cenușiu de la Cotroceni supralicitează bombastic fără a avea pe conștiință nici viețile pe care le ia explozia pandemiei, nici mizeria pe care o va antrena scumpirea gazului și nici dezastrul de lungă durată al risipirii șansei PNRR-ului. Totul se joacă pe favorurile unui om lipsit de orice idee și de orice înțelegere a contextului în care ne aflăm. PNL-ul s-a structurat – victimă a numeroase malformații – de așa manieră încât selectează (sau aduce din afară) aproape numai oameni fără suprafață, cu conexiuni inavuabile și cu un trecut care îi face șantajabili. De-a lungul anilor, în care s-a prăbușit în corupție, impostură și cinism, aproape că nu a existat nici o voce care să protesteze împotriva deciziilor care, cumulate, au dus la situația de acum.
Morala acestei triste istorii e aceea că din cel mai vechi partid al României a rămas doar caricatura populată de viermuiala celor pentru care privirea Stăpânului înseamnă accesul la funcții (și, prin acestea, la resurse). E puțin probabil ca Marele Partid să se mai regenereze vreodată: din ceea ce am văzut la congres, baza este exact la fel ca și vârful. Liberalismul nu mai spune nimănui nimic; viitorul nostru economic nu mai e legat de nici o ideologie, nici de niște opțiuni asumate, ci de „recomandările de la Bruxelles”. Și acestea devin lege nu pentru că „ni le impun străinii”, ci – pur și simplu – pentru că, exceptând jaful generalizat, noi nu avem ce oferi ca alternativă. Politic vorbind, PNL-ul și-a legat destinul de cel al unui om fără contur și fără umori, aflat la final de mandat și pregătit pentru viața de rentier. Din idealurile celor care-au făcut independența și unirea n-a mai rămas decât o frazeologie calpă, pe care persoane cu o educație precară o recită silabisind.
Stalin știa să facă un partid. Noi n-am știut, însă – în 30 de ani – am găsit, prin încercări, formula. Și am ajuns exact acolo unde ne așteaptă el: la domnia celor mai nevrednici, a celor mai ticăloși, a celor mai proști și a celor mai corupți. Pentru că nu știu să facă altceva și nu au unde să se ducă, aceștia toți se agață cu disperare de putere și ar face orice ca să o păstreze. Mâine li se va spune „conservatori”. //
