Ultima șansă a USR-ului

Declinul USR-ului pare a fi la fel de fulgerător ca și ascensiunea sa.

Mihai Maci 25.01.2022

De același autor

Atât USR-ul, cât și PLUS-ul s-au născut din valul de pasiune al unei generații pentru care politica „de modă veche” (bazată pe aceleași scheme de exercitare a puterii în beneficiul clientelei de partid, acompaniate de fanfaronadă la guvernare și urmate de victimizare în opoziție) se epuizase și nu mai putea face nimic altceva decât să adâncească decalajul dintre România și lumea dezvoltată. În contrast cu aceasta, viitorul părea a aparține tinerilor care făceau școli în străinătate, lucrau în multinaționale, investeau („inteligent”) în start­up-uri și aveau mai mult timp pentru dimensiunea socială a vieții (cultură, sport, hobby-uri și – da – implicare civică). Un timp au fost prea bobo, prea cuminți (în umbra părintelui – adesea autoritar – care le-a stipendiat studiile) sau, dimpotrivă, marcați de infantilismul premiantului, prea prinși de „dezvoltarea personală”, de „ascensiunea în firmă”, de varii task-uri și plăceri în cerc restrâns (de la case în „zone rezidențiale”, la excursii exotice) pentru a se remarca altfel decât sub specia amuzantului, ca hipsteri. Catalizatorul solidarității lor a fost – în mod surprinzător – PSD-ul: orgoliul lui Victor Ponta și autoritarismul lui Liviu Dragnea au făcut cu putință networking-ul acestor timizi generoși – mai întâi în new media, apoi în piețele iernii lui 2017. Mobilizați, pe rând, pentru București, pentru Roșia Montană, pentru „Fără penali în funcții publice!”, au reușit – de patru ori (la două alegeri generale și la ultimele locale, dar cu apogeul la europenele din 2019) – să facă rezultate absolut onorabile, care la un moment dat păreau să contureze o tendință în rândul tinerilor.

N-a fost să fie. Două exerciții ale guvernării – fără mari catastrofe, dar și fără reușite memorabile, certuri interne, o „comunicare” haotică (ce n-a reușit niciodată să armonizeze inițiativa ONG-istă cu disciplina de partid), păcatul vorbirii atunci când era momentul să se tacă și cel al tăcerii atunci când lucrurile trebuiau rostite răspicat, toate și-au spus cuvântul în a îmbătrâni prematur partidul celor ce se imaginau purtătorii de cuvânt ai noilor generații. E drept că au fost și loviți din toate părțile. În primul rând, li s-a lipit de la început eticheta de „progresiști”. „Progresismul”, în România, e sinonim satanismului. În general, oamenii de pe-aici nu vor progres și, mai înainte de orice, această reactivitate e mărturia sedimentării lăuntrice a deceniilor de eșecuri ale „modernizărilor” și „reformelor”. Am crezut de-atâtea ori în promisiunile „marilor salturi înainte” ale constructivismului carlist, ale „războiului sfânt” antonescian, ale industrializării comuniste, ale „suveranității și independenței” ceaușiste, ale „celei de-a treia căi” iliesciene, a „liberalizărilor” guvernărilor de dreapta, a integrării europene și – la capătul lor – ne-am pomenit (cei mai mulți) la fel de săraci, aglutinați în orașe cu o infrastructură și cu servicii de țară subdezvoltată. Și – poate chiar mai trist – cu accentuarea neîncrederii în tot: în stat, în instituții, în cunoaștere, în media, în personajele publice, în vecini și (mai adânc) în noi înșine. După un veac de progres, asemeni bolnavului incurabil, nu ne mai dorim nimic decât să fim lăsați în pace, așa cum suntem noi și, eventual, să regăsim ritmul eternului nostru feudalism. Pentru cei mai mulți dintre noi, viitorul se localizează destul de clar: sau afară (și cine poate, pleacă), sau într-un trecut mito-poetic (inventat la intersecția unor amintiri epurate, a filmografiei patriotarde și a unei religiozități ce include o mulțime de credințe). A vorbi de „progresism” în această lume revine la a-i trezi brusc pe oameni din visul lor paseist (în care văd, primăvăratic, cum resurget creatura pe ruinele fabricilor comuniste), agitându-le înaintea ochilor imagini de groază: de la „femeia cu barbă”, la cyborg-ii care le vor lua locurile de muncă și-i vor transforma în sclavi. Firește că, aici, un rol masiv îl are și școala, căci școala noastră – de orice grad și la orice materie – vorbește doar despre trecut. Trecutul e sigur; viitorul – cine știe? Cine poate ști ce fac „americanii” prin laboratoarele lor, cu genii căzute-n paranoia și tehnologii atât de sofisticate, încât oamenii și-au pierdut nu doar patria și credința, ci și numele și genul? (În treacăt fie spus, oricât de ciudat ar părea, dar Vladimir Putin – care stă, cu fregatele lui, la marginea apelor noastre teritoriale – e mai inteligibil decât mințile luminate ale științei, economiei și strategiei americane. Pentru că Putin „face ce vrea el”. Și ce poate vrea un om? Putere, mărire, bogăție, supunere, femei – lucruri care, spre deosebire de terapia genetică, de reactoarele nucleare modulare și de tehnologiile 5G, sunt destul de clare pentru oricine.)

 

Cert e că eticheta de „progresiști” s-a lipit de USR ca o flegmă de care n-a mai reușit să scape. Dar ea singură nu e în măsură a explica declinul partidului, tot așa cum nu o pot face nici situațiile contextuale – care, onest vorbind, au fost sub media scandalurilor cu care ne-au obișnuit celelalte partide. O cauză mai adâncă o reprezintă multiplicarea partidelor care pescuiesc în bazinul „indecișilor”. Nu știu de ce, dar – în continuare – se consideră că aceștia sunt, majoritar, tinerii (bănuiala mea e că sunt și destui adulți, pe care nu-i „targhetează” nimeni). Probabil USR-ul are un profil destul de idealizat al tânărului: urban, cu studii superioare, cu un job calificat și neștiind unde să-și investească entuziasmul. Câți tineri de genul acesta sunt (exceptându-i pe cei pe care nu-i interesează decât afacerile și câștigul lor) cred că s-au adunat – cu toții – în USR, PLUS și Demos. Restul, din păcate, au un alt profil: tineri din rural, cu o școală precară, cu studii pe la „fabrici de diplome”, ajunși la periferia vieții urbane (locuri de muncă temporare, prost plătite), amatori de meciuri și de jocuri de noroc, cu un vocabular sărac și având ca modele varii „vedete” de sezon. Ca mai tuturor celor din Ivy League, fruntașilor USR-iști (care și-au făcut școlile prin liceele de matematică-fizică de pe vremea lui Ceaușescu ori prin puținele colegii naționale din anii ’90) le e greu să-și închipuie lumea liceelor (agro)industriale dinainte de Revoluție ori pe cea a liceelor tehnologice de după. Or, ne place sau nu, dar industrialele și tehnologicele au dat majoritatea statistică a absolvenților de învățământ mediu (și, cel puțin după 1995, de învățământ superior) din România. Tinerii aceștia, pe care doar inflația de diplome i-a licențiat, au deopotrivă o teribilă voință de-a parveni și-un resentiment feroce împotriva unei lumi care le-a promis (la varii înscrieri) viitorul luminos și le-a oferit doar un petic de carton pe care nimeni nu-l ia în considerare. Vor și ei un job bun, o vilă și călătorii în străinătate, însă sunt obligați să lucreze la call center-uri, în HORECA și la GLOVO. Până la un punct (urbanizarea unei țări încă masiv rurale), lucrurile acestea țin de fatalitate; de acolo înainte (educația precară și diplomele fără acoperire) țin de minciună. Când au învățat pe de rost „eseuri” și au plătit licențe de pe internet, tinerii aceștia au crezut că „se descurcă” și ei. Dar când au ajuns pe piața muncii, au înțeles repede că șmecheria lor era secretul lui Polichinelle și nu-i așteptau decât muncile de jos. Șocul acesta – dublat de tentația pe care le-o aruncă în față scroll-ul telefoanelor mobile – a adunat în ei o frustrare imensă.

Pe care azi o instrumentează AUR-ul. E atâta frustrare în societate – și mai ales în rândul tinerilor – încât canalizată cu grijă poate transforma surpriza AUR-ului într-o boule de neige la viitoarele alegeri. Ceea ce mie mi se pare uimitor în discursul USR este faptul că, cel puțin la vârf, oamenii care-l reprezintă par a trăi într-o lume în care asemenea istorii nu există. Ei ne vorbesc (cu un surâs Colgate sau cu o gravitate patetică) de „directive europene”, de „politici structurale”, de „indicatori macroeconomici” și de alte asemenea, care alcătuiesc cotidianul lor de înalți funcționari ai politicii românești și/sau europene. Domnilor, cu adâncă tristețe, dar cu excepția dumneavoastră, a acoliților dumneavoastră și a amicilor dumneavoastră din alte partide, cu care faceți – destul de cooperatist – bani din „consultanță”, lucrurile acestea nu interesează pe nimeni. Da, chiar pe nimeni! Pe oameni îi interesează factura la curent, prețul la benzină, scumpirea cărnii, plata taxelor, analizele medicale care nu sunt niciodată gratuite, școala care nu mai e școală. Singurul care pare că a înțeles cum poate folosi în beneficiu propriu aceste dureri ale oamenilor e George Simion. El se duce la ușa omului, îl ascultă, îl ia în brațe și-i spune: „Da, ai dreptate. Așa e: pe lumea asta suntem noi și ei. Dar cu noi e Dumnezeu și vom da de pământ cu toți ceilalți”.

 

Atenție: nici măcar nu le promite ceva, ci doar îi ascultă și le dă sentimentul că i-a înțeles. În vreme ce dumneavoastră credeți că lumea se conduce cu televizorul și cu „indicatorii macroeconomici”. Dacă mai vreți să rămâneți în politică, faceți ceea ce aveți șansa de-a face acum: adunați 200 de avocați (câte 5 pe județ) și cereți-le să umble din ușă în ușă și să preia toate plângerile oamenilor de care-și bat joc firmele de energie cu facturi absurde, să intenteze procese și să le pledeze pro bono. E ultima șansă de a-i lua AUR-ului startul și de a le arăta oamenilor că sunteți alături de ei. Gândiți-vă la un lucru simplu: dacă pe fondul acestei disperări, George Simion ar pronunța un cuvânt, unul singur – magic – naționalizare, și-ar dubla procentele. Și dacă „băieților deștepți” din energie le-ar spune doar trei cuvinte: mai vedem noi – și-ar asigura fonduri de campanie cum vouă nu vă poate da nici Europa. Patru cuvinte sunt suficiente pentru a vă îngenunchea. Lăsați „macroeconomia”! Mai curând mizați pe cabinete medicale care fac un anumit număr de consulturi gratuite, pe profesori (chiar universitari) care asumă un tutorat față de tineri din medii defavorizate; pe orice vă poate apropia de baza societății și de problemele ei.

Niciodată nu veți cunoaște lumea în care trăiți din literatură motivațională, din jurnale de călătorie (în engleză), din statistici și din alte asemenea. Mergeți printre oameni! Distrugeți-vă pantofii de mii de euro, ascultați și faceți. E ultima voastră șansă! Alta nu va mai fi. Dacă nu înțelegeți asta acum, peste doi ani și jumătate veți fi, fără venituri parlamentare, o grămadă de bisericuțe ce se adună și se despart la evenimente mondene și care se vor certa la nesfârșit căutând să afle cine a fost vinovatul: Nicușor, Dan sau Dacian? //

0

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22