De același autor
Summitul Rusia-Africa, ce s-a desfășurat la Sankt Petersburg între 27 și 28 iulie, și lovitura de stat militară din Niger din 26 iulie se leagă. Iar legătura o constituie reapărutul Evgheni Prigojin, ai cărui mercenari sunt tot mai prezenți pe urmele loviturilor de stat din Africa subsahariană.
Lovitura de stat din Niger e a patra din regiune, după cele din Mali (unde s-au succedat două: în 2020 și 2021), din Ciad (în 2021) și Burkina Faso (din 2022). În două din cele trei țări, - Mali și Burkina Faso – președinții aleși au fost răsturnați de junte militare, care au proclamat „guverne de uniune națională”, au cerut retragerea – în cel mai scurt timp – a forțelor franceze desfășurate în Sahel și au chemat, în locul lor, militarii Wagner. Acestor două țări li se adaugă Republica Centrafricană, unde, deși nu s-a produs (încă) o lovitură de stat, lucrurile au evoluat în aceeași direcție. Dacă ținem cont de faptul că la recentul summit de la Sankt Petersburg a fost prezent și președintele senegalez Maki Sall, putem constata că (după puciul de la Niamey) practic tot Sahelul a trecut din tabăra franceză în cea rusă. Și nu pe nesimțite, ci în forță, cu manifestații publice împotriva prezenței soldaților francezi și cu acuze de violențe și violuri aduse acestora. Cum a fost cu putință – în mai puțin de trei ani – această răsturnare?
Primul lucru care trebuie spus e faptul că, pentru toate aceste țări subsahariene, Franța e fosta putere colonială. Decolonizarea – de la începutul anilor ’60 – a lăsat în memoria elitelor locale o reactivitate față de metropolă care, în timp, a devenit ideologie națională. Printre puținii oameni care au înțeles, cu mult înaintea timpului ei, ce va urma, filosoafa Simone Weil spunea: „Decolonizarea va face să curgă mai mult sânge decât colonialismul”. Gânditoarea vedea cele două momente istorice ca fiind legate și înțelegea că al doilea aduce la lumină, într-o formă eruptivă, traumatismele celui dintâi. Și așa a fost: aproape pretutindeni în Africa, decolonizarea a fost începutul unor lungi crize, marcate de lovituri de stat și de războaie civile, încheiate cel mai adesea cu dictaturi militare. În a doua jumătate a secolului XX, aceste răsturnări interne se suprapuneau cu dinamica Războiului Rece, care făcea ca forțele concurente în fiecare dintre aceste țări să poată obține sprijin (și arme, și finanțare) fie din partea Americii și a aliaților ei, fie din partea Uniunii Sovietice și a statelor comuniste (între care se cuvine a fi menționată, în mod particular, Cuba).
Decolonizarea pune o dublă problemă: o dată, în mod evident aceea a raportului dintre țara care tocmai își dobândise independența și fosta metropolă, căci legături care datează de decenii (și, uneori, de secole) nu pot fi desfăcute de azi pe mâine. Și asta în mod particular în ceea ce privește forțele militare autohtone care, aproape peste tot, sunt formate din ofițeri ai fostelor puteri coloniale. Astfel, avem cazuri de dictatori militari susținuți de metropolă – probabil cel mai cunoscut e Jean-Bédel Bokassa (care, în 1977, proclamă Republica Centrafricană imperiu!); de oscilanți – cazul clasic e în Egipt, care, cu Nasser, evoluează spre stânga și spre alianța cu țările comuniste, iar apoi, cu Sadat și cu Moubarak, revine spre polul occidental; de socialiști sau de comuniști – de la Kwame Nkrumah (din Ghana) până la Mengistu Haile Mariam din Etiopia și de „originali” (adesea sanguinari) precum faimosul Idi Amin „Dada” (din Uganda) și colonelul Ghaddafi (din Libia). Sprijiniți – direct sau indirect – de puterile occidentale sau de cele socialiste, dictatori de acest tip duc o politică represivă la adresa diverselor comunități din țările pe care le conduc și – finalmente – le lasă în subdezvoltare (în pofida intențiilor grandioase cu care au pornit la drum), investind, mai mereu, doar în armamemt. Tocmai acest tip de investiție, care transformă armata în singurul corp de elită al țării, deschide calea loviturilor de stat și a rebeliunilor militare, cu tot cortegiul lor de violențe.
Mai e o problemă, de ordin intern, a majorității acestor țări, dar care e și o moștenire a trecutului lor colonial. Cele mai multe dintre țările africane au conturul pe care-l aveau între 1888 (Congresul de la Berlin dedicat împărțirii Africii) și 1919 (finele Primului Război Mondial). Dimensiunile și harta lor au fost stabilite prin acordul Marilor Puteri Europene ale momentului, în funcție de felul în care acestea își croiau „sferele de influență” și comptuarele de materii prime necesare industriilor lor în expansiune. Dacă vrea cineva să-și facă o idee despre cum se stabileau granițele pe atunci, să se uite – de pildă – la harta Egiptului, care pare a fi croită cu echerul. Problema e aceea că acest mod de „împărțire” a teritoriului se traduce – mai ales după independență – într-o formulă statală care, pentru a se legitima, e nevoită să forjeze o ideologie națională. Or, marea dramă e aceea că împărțirea arbitrară a Africii de către puterile coloniale ale secolului al XIX-lea a decupat populațiile autohtone fără nicio considerație față de istoria și tradițiile lor. Astfel, comunități extrem de diferite s-au văzut adunate sub același steag (să ne gândim la faptul că doar în Nigerul în care s-a dat recenta lovitură de stat, alături de franceză – lingua franca oficială, mai sunt 10 limbi ale comunităților) și, invers, populații compacte au fost despărțite în funcție de granițe care nu le spuneau nimic (e cazul beduinilor saharieni).
Până la decupajul european, Africa e un continent al regatelor comunitare, bazate pe structuri tribale de rudenie și de limbă. Ceea ce fac – voluntar sau nu – europenii e să proiecteze în această lume extrem de diversă (și de instabilă, date fiind războaiele dintre varii triburi și regate) modelul statului național unitar de factură apuseană. Or, în mod necesar, acesta e reglat de ideologia unității de neam și de limbă care, pe Continentul Negru, se traduce prin predominanța unei comunități (a unui trib) asupra alteia. Cu o anumită periodicitate aceasta face ca reprezentanți ai altor comunități – mai ales ajunși în funcții de conducere în armată – să încerce lovituri de stat care să impună predominanța tribului căruia îi aparțin. Din vremea independenței, prelungită cu războaie civile (a se vedea, recent, cazul Sudanului de Sud), până la genocidul ruwandez, putem cu toții constata care sunt consecințele ignorării – deopotrivă în perioada colonială și în cea a decolonizării – comunitarismului tribal african.
Pe acest fond, angajamentul Uniunii Sovietice (începând cu susținerea Egiptului din momentul proclamării naționalizării Canalului de Suez, în 1956) în favoarea independenței și a dezvoltării – se înțelege, pe model socialist- a țărilor africane vine aproape ca o salvare pentru acestea. Mai înainte de toate, pentru că rușii sunt – de la bun început și fără ambiguități – în favoarea independenței acestor țări. Occidentalii ezită, uneori se opun manu militari (precum francezii în Algeria), alteori, după independență, joacă pe cartea uneia sau a alteia dintre tabere (asemenea mercenarilor belgieni din Congo), în funcție de interese inavuabile. Rușii vin cu „ajutoare”, e drept, mai puțin civile, mai mult militare, dar știu să-și facă propagandă (de pildă cu Universitatea Rusă a Prieteniei între Popoare „Patrice Lumumba”) și – pe fondul Războiului Rece – își susțin eficient aliații. În plus, în anii ’60 - ’70, comunismul e pe val, fiind drapelul sub care luptase pentru unitate China și lupta pentru independență Vietnamul. În fine, trebuie spus și acest lucru, comunismul se înfățișa ca o „religie universală” ce le permitea elitelor locale să depășească clivajele etnice, religioase, lingvistice și tribale pentru a se angaja – împreună – în construcția unui „viitor luminos” pentru „lumea a treia”. În mod abil – după Conferința de la Bandung (din 1955), Uniunea Sovietică (și China) pozează în apărătoarele țărilor aflate în curs de decolonizare și pornite pe calea propriei dezvoltări.
Așa se face că, în Africa, memoria ajutorului Uniunii Sovietice (indiferent cât de simbolic și cu ce componentă militară) se traduce acum într-o simpatie față de Rusia. „Încercuirea capitalistă” pe care-o invocă Putin pe fondul Războiului din Ucraina le evocă liderilor africani propriile lor probleme – mai ales de natură economică –, pe fondul discrepanțelor comerciale dintre Continentul Negru și marile țări ale Occidentului. În fine, eșecul Operațiunilor Serval și Brakhane – menite a stopa terorismul islamic în Sudul saharian – îi face să se îndrepte către militarii ruși fără însemne, mult mai dispuși la „măsuri radicale” decât francezii.
Pe de altă parte – cum o știm, mai ales noi, din istorie – „ajutorul frățesc” al rușilor nu e fără un cost. Iar acesta e reprezentat, peste tot unde se infiltrează militarii Wagner, de concesiunea zăcămintelor strategice locale, care îi permit Rusiei să poată funcționa și în vreme de embargou, și lui Prigojin să-și lărgească și împrospăteze „orchestra”. În schimb, milițiile Wagner sunt dispuse să funcționeze ca o „gardă pretoriană” a militarilor autohtoni care s-au ridicat prin lovituri de stat și să le garanteze acestora menținerea la putere, indiferent de protestele și de sancțiunile occidentale. După ce, începând cu 1989 (și cu căderea comunismului în Est), cele mai multe state africane păreau că au pornit pe drumul tranziției civile și al integrării în economia mondială, iată că – cel puțin de trei ani – asistăm la revenirea în forță a militarilor la putere în Africa Subsahariană, la instaurarea (cu perspective de stabilizare) a unor dictaturi militare, cu toate exacțiunile pe care acestea le presupun, și la cedarea unei părți a resurselor naționale ale țărilor în cauză către Rusia (care devine, astfel, la propriu, „ultimul imperiu colonial”), ceea ce presupune accentuarea sărăciei în zonă.
Dincolo de toate dificultățile pe care această schimbare le produce pe continentul african, dincolo de recrudescența violenței intercomunitare în țările vizate, aici mai e vorba de un lucru care privește în mod particular Europa: recăderea Sahelului în dictatură și / sau război civil se traduce prin creșterea exponențială a migrației africane către Mediterana. „Arma migratorie” va juca și ea un rol în „războiul lui Putin”. //
