De același autor
Suntem cu 3–4 luni înaintea unor alegeri decisive și nu doar că nu avem nicio perspectivă și nicio discuție asupra problemelor ce ne macină, dar nu știm nici măcar numele candidaților la funcția supremă în stat. Una dintre rațiuni ar putea fi aceea cu nu (mai) contează. Sigur, o știm (și ni se repetă mereu), președintele e cel care decide totul, a cărui forță de atracție învârte planetele politicii noastre (Guvern, Servicii, varii instituții) și – adulat sau contestat – își păstrează o greutate semnificativă în viața noastră publică. Dar, după mandatul lui Klaus Johannis, merită să ne întrebăm dacă toate acestea se întâmplă din cauza președintelui (adică a felului în care omul înțelege să învestească instituția) sau – mai curând – în virtutea unui prestigiu al funcției care-i conferă cea mai mare vizibilitate în peisajul nostru politic. Impresia pe care o lasă actualul locatar al Cotrocenilor la finele a două mandate e aceea că, după el, oricine poate fi președinte. Se poate conduce și fără viziune, și fără direcție, și fără control, și fără consecvență. Ajunge să invocăm, la nesfârșit, „politicile europene” și „solidaritatea cu aliații noștri”. Firește, Europa și NATO nu sunt vinovate deloc pentru lipsa de orizont, de program și de acțiune a liderilor de la București. Ultimul mandat al lui Klaus Johannis ne-a arătat o țară funcționând pe pilot automat, amânând tot ce era de amânat, făcând credite după credite, mințind cu un aer solemn și adâncindu-se într-o degringoladă din care nimeni nu întrevede vreo ieșire. Singurul orizont al statului nostru din ultimii ani a fost acela de a-i da președintelui în exercițiu o bază pentru „un mandat internațional”. Din fericire, n-a fost să fie.
Dacă președintele stă acolo și guvernul se face că face ceva, întrebarea e: cine e, de fapt, la putere? Aici lucrurile sunt ceva mai complicate și merită, cred, puțină atenție. „Pas cu pas”, din 2012 și până azi, cu scurte interludii și cu ușoare schimbări de direcție, am asistat la mariajul – deja consumat – al partidului cu statul. Mai exact, al politicii cu administrația. Asta a însemnat „politizarea instituțiilor”: faptul că până la nivel micro, al șefilor de compartiment din varii „deconcentrate”, tot personalul e numit în funcție de afilierea politică a potentaților locali sau a „legăturilor de la centru”. Firește, o știm prea bine: după numire vin masteratele (câteodată chiar licențele), doctoratele și – inevitabil – concursul „conform regulilor”. Între cei care i-au numit și oamenii numiți există o relație care – pe vremuri – se numea biunivocă: cei dintâi sunt garanții impunității celor din urmă, iar aceștia asigură deopotrivă colectarea fondurilor (pentru primii) și redistribuirea lor (după „smântânire”) pentru clientela comună. De aici o consecință foarte importantă: răspunderea administrației (cu tot cu „deconcentratele” ei) e strict pe verticală, față de cel / cei care au făcut numirile. Nu există nicio răspundere față de cetățeni sau de societate. Aceștia din urmă nu au nicio modalitate de-a trage la răspundere șefii de tot felul pentru anomaliile de funcționare din cadrul instituțiilor lor. În schimb, „de la vârf”, numirile pot fi oricând revocate.
De cealaltă parte, partidul – cel aflat la putere (național și / sau local) – are menirea de a acoperi tot ceea ce face administrația, mai ales în celebrele deconcentrate. Orice obiecție a presei sau a cetățenilor e redusă cu clasicul: „E un atac politic”. Altfel spus, nu există nicio modalitate de-a semnala disfuncționalități de jos în sus și, ca atare, nici nu se pune problema remedierii acelor lucruri pe care experiența cetățenilor le vede ca fiind nefuncționale. De unde senzația de blocaj: aceleași persoane pe aceleași posturi (sau, eventual, rotite), aceeași „conducere de partid”, aceleași modalități de funcționare (până la cel mai mic nivel) și aceleași rețete ale mâinilor „care se spală una pe alta”. În această logică, structura de stat este cea care asigură perenitatea structurii de partid. De altminteri, deopotrivă prin numiri și prin interesul celor „de la bază” (nenumiți, dar înțelegând care e sursa menținerii și eventual a avansării lor în funcție), structurile de partid și cele de stat ajung să se suprapună din ce în ce mai perfect în toate instituțiile.
Or, aici mi se pare că PSD-ul a reușit cel mai mult și cel mai bine în a da impresia – în primul rând acestei clientele din administrație – că multipartidismul și alternanța sunt mai curând realități care creează probleme. Când se schimbă șefii mari, se schimbă și cei mici, încep luptele de putere și nimeni nu mai e sigur de nimic. În vreme ce păstrarea aceleiași conduceri la centru înseamnă ordine la bază: ca într-o autentică ierarhie, fiecare știe care-i e locul și când îi vine rândul. Comasare, devansare, toate spun același lucru: cum să facem ca schimbarea să fie doar un spectacol, o aparență, și totul să rămână așa cum e? Neputându-se exprima în chip punctual, de jos în sus, nemulțumirea populară se adună, devine critică și – la ceasul alegerilor – riscă să lovească chiar sus. De unde ceea ce vedem chiar în acest timp: frica de exercițiul democratic al alegerilor. Într-un fel sau altul, „clasa politică”, fidelizată – prin funcții și beneficii – caută modalități de a desubstanțializa actul electoral, tranformându-l în confirmarea mecanică a perpetuării aceleiași conduceri. „Reforma” a devenit continuitate, și „schimbarea” s-a transformat în stabilitate.
Lucrul cel mai grav este acela că toate partidele par a adera la acest model; mai mult sau mai puțin, deosebirile dintre ele nu mai țin – la ora actuală – decât de rivalități personale și de efecte retorice. Dar ideea că e mai bine „să participe la guvernare” și, implicit, să beneficieze de redistribuirea veniturilor, de fidelizarea unei părți a aparatului birocratic și de crearea de clienți prin acordarea de privilegii e, deja, un bun comun al tuturor. „Românizarea” (uneori în exces) la nivelul apucăturilor a UDMR-ului și felul (trist) în care a eșuat USR-ul sunt cele mai bune dovezi. Iar promisiunile goale de pe panourile care îngălbenesc colțurile străzilor arată că nici cei care se pretind „noi” nu sunt capabili de alt gen de politică. Generalizarea lui mărturisește feudalizarea țării. Practic, avem o clasă a „marilor boieri” – parlamentari, miniștri, directori de agenții, primari; una a boierimii mici – directori de departamente și de deconcentrate și una a vechililor – personalul administrativ care se ocupă cu adunarea fondurilor și redistribuirea unei părți din ele (ca proiecte publice sau ca subvenții directe). Firește, la fel ca-ntr-o piramidă trofică, baza e mai largă decât vârful. Și, tocmai de aceea, stabilitatea vârfului se datorează pe de-o parte cointeresării bazei („morcovul”), pe de alta restructurării ei permanente („bățul”).
În ce anume constă această cointeresare? În faptul că, la toate etajele sistemului birocratic sunt acceptate – tacit – vămile interne. Asta înseamnă că cineva care se adresează unei instituții publice e taxat începând de la nivelul care corespunde ponderii sale economice și sociale. Cu cât oamenii sunt mai „mici” și mai nesemnificativi în societate, cu atât taxarea (mita, șpaga) e mai generalizată, dar mai mică în termeni de valoare monetară. Exemplele clasice sunt meditațiile în învățământ și redirecționarea pacienților de la spitalul de stat la clinica privată în sănătate. Profesorilor și doctorilor li se permite acest tip de impozitare în nume propriu al oamenilor cu care vin în contact în instituțiile publice. Firește că ei știu că li se permite; că există o convenție tacită (dar respectată reciproc) în virtutea căreia pot să facă niște venituri suplimentare imoral, dar nu neapărat ilegal. Ei știu însă la fel de bine că tocmai imoralitatea acestei practici – expusă de câteva cazuri spectaculoase – ar putea duce, foarte ușor, la punerea în discuție și chiar la revocarea acestui privilegiu. Atât timp cât sunt cuminți (adică nu protestează și nu vociferează decât în perioade neutre și cu privire la un singur lucru: majorarea salariilor), „instanțele superioare” se comportă ca și cum aceste probleme nu ar exista.
La nivelele superioare lucrurile sunt mai complexe și, evident, jocurile mai complicate. Acolo intră în joc media, „consultanța”, „studiile de (pre)fezabilitate”, prietenii „bine plasați” etc. Însă cred că ideea de bază e, mereu, aceeași: plata unei taxe pentru facilități sau măcar protecție. În ciuda faptului că lucrurile acestea sunt greu demonstrabile (mai ales în instanțele noastre!), ele implică un număr atât de mare de oameni, încât nu pot constitui un secret. Problema e aceea că, în virtutea faptului că practica e tolerată la bază, ea e acceptată și sus. Mai mult, faptul că, pe scara ierarhică, beneficiile sporesc cu funcția creează un soi de emulație și de concurență care profită la vârf, deoarece oamenii nu se ridică împotriva disfuncționalităților, ci se războiesc între ei. Practic acesta este „sistemul”: această încrengătură de conexiuni care funcționează în virtutea unei logici extractive. Însă ea acționează în corpul social exact ca un atac vascular sau cerebral în cel uman: nu permite „irigarea” locurilor cu probleme de fonduri, proiecte fezabile și selecție meritocratică. Iar locul privat de aceste beneficii ale modernității se necrozează: adică se degradează deopotrivă material (ruinându-se) și uman (degenerând în pendularea oamenilor între indiferență și agresivitatea cererii de-a „li se da” ceva).
Cam aici ne aflăm și lucrul cel mai trist este acela că, în ciuda a tot și a toate, conivența aceasta dintre „sus” și „bază”, dintre politic și administrativ e funcțională. Și – asta au demonstrat-o patent ultimii ani – merge atât de bine, încât nu e necesar să fie schimbată. Cred că aceasta e „marea” stabilă de sub „curenții” agitați ai acestei campanii electorale. //
