De același autor
Câte asemănări va găsi publicul educat între Radu Mazăre şi Varujan Vosganian, între Viorel Hrebenciuc şi Zoe Petre, între Ion Iliescu şi Crin Antonescu, între Marian Vanghelie şi Adriana Săftoiu?
Traian Băsescu a câştigat primul tur al alegerilor prezidenţiale, după o primă etapă de campanie purtată în condiţii vitrege, sfidând ostilitatea vehementă a „tonomaţilor“, dar folosind şi resurse neconvingătoare sub raportul imaginaţiei retorice şi al acţiunii electorale.
Liderul de la Cotroceni a pierdut un important segment din susţinătorii tineri, cuplaţi zilnic la Facebook, Twitter şi YouTube. În virtutea experienţei şi a calităţilor sale naturale, temutul actor politic a obţinut totuşi o nouă victorie împotriva mogulilor de presă şi a comentatorilor-„tonomat“. Pe fondul bruiajului mediatic şi al unei oboseli psihologice explicabile, Traian Băsescu n-a reuşit să convingă o parte din clasa de mijloc, atrasă de promisiunea schimbării. Crin Antonescu a magnetizat mulţi oameni cu studii universitare, sensibili la dezbaterile cu miez doctrinar, convinşi poate de marota Johannis şi fermecaţi pesemne de frazările anti-Băsescu ori replicile sagace împotriva lui Geoană, emise de candidatul liberal.
Pe de altă parte, Crin Antonescu a pierdut în faţa populismului PSD. Susţinut de maşinăria baronilor locali, votat de o imensă masă rurală din regiunile slab dezvoltate economic (Oltenia, îndeosebi), liderul socialist a apărut într-o masă de steaguri roşii, lângă umărul ocrotitor şi basca leninistă a lui Ion Iliescu. Este foarte probabil ca întregul bazin electoral de dreapta să fi privit scena regrupării stegarilor roşii cu spaimă şi oroare.
De ce? Pentru că România ultimilor douăzeci de ani a recunoscut în PSD cea mai antireformistă forţă politică a ţării. Sufocată sub mafia frăţiilor securistice şi neofeudale, românii cu simţul răspunderii istorice au căutat să iasă — mai ales sub mandatele domnilor Emil Constantinescu şi Traian Băsescu — de sub blestemul mizeriei şi tirania imposturii. Folosind reţeta „pâine şi circ“, televiziunile mogulilor au perpetuat cultura subzistenţei, politica amneziei şi o viziune postistorică, contemplând în linişte „pacea eternă“. Protestul raţiunii critice şi apelul colectiv la demnitate s-au trezit călcate în picioare cu fiecare mare prilej: de la dosarele Revoluţiei şi ale mineriadei până la controversatele mari privatizări. A câştigat frecvent logica minciunii, legea omertei şi perversitatea camuflajului imoral, dar legal.
Cetăţenii de dreapta cunosc foarte bine sloganul socialismului românesc de tranziţie: „Fă-te că munceşti!“. Pe spinarea încovoiată a micului întreprinzător, epuizat de biruri, taxe şi reglementări, a înflorit o birocraţie omnivoră, dar şi averea unei oligarhii plutocrate, capabilă oricând să cumpere dreptul la manipulare şi dezinformare (eventual prin recursul la „neutralitate“ al unor jurnalişti de mucava). Tartorii socialismului cu faţă umană au tolerat orice – atât luxul din Bulevardul Kiseleff, cât şi sărăcia lucie a Ferentarilor –, dar nu discutarea dosarelor Securităţii, deschiderea arhivelor PCR, rostirea adevărului despre trecut, încurajarea cetăţenilor cu iniţiativă, o masă de studenţi mobili şi competenţi, un corp profesoral integru la universităţi competitive european, fermierii autonomi, oamenii de afaceri mobili, o presă liberă şi gazetari dezinhibaţi, gata să participe la o dezbatere publică despre valorile naţionale.
Socialismul a încurajat la noi fobiile primare ale colectivităţii (de la mineriade până la mişcările sindicale), stagnarea minţii în formule gândite de funcţionărimea etatistă, căpuşarea industrială, mentalitatea parazitară şi egalitarismul invidiei, pensii nomenclaturiste, îndobitocirea prin agitprop şi divertisment (voinţa umană fiind redusă la fantasmele de tip Click!), ipocrizia conştiinţei care una spune şi mereu alta face (între Bruxelles şi Bucureşti). La capătul acestui program sistematic, soluţia socialistă întruchipată de basca lui Iliescu nu poate reprezenta decât garanţia involuţiei.
Frazele de mai sus reprezintă o evidenţă pentru electoratul lui Traian Băsescu şi, respectiv, Crin Antonescu. Deloc întâmplător, actualul preşedinte a primit un masiv sprijin din partea ardelenilor (cu peste 40% într-un judeţ ca Bistriţa).
Transilvania este bine cunoscută prin faptul de-a fi contestat mereu hegemonia spiritului dâmboviţean în politică, încurajând, în schimb, etosul antreprenorial, investiţia privată, descentralizarea administrativă, claritatea regimului de proprietate, turismul cultural. Pe scurt, Transilvania poate fi identificată drept vector al modernizării României contemporane (fapt evidenţiat şi de contribuţia netă a judeţelor Cluj, Arad sau Timiş la PIB).
Decizia liderilor PNL de a sfida orientarea reformistă a electoratului lui Traian Băsescu în beneficiul calculelor conjuncturale ale grupării Iliescu, Năstase & co. poate reprezenta un pas fatal pentru tot ceea ce înseamnă posteritatea liberalismului în România. Dacă dreapta aduce totuşi un plus de responsabilitate în cheltuirea banului public, stimularea micului întreprinzător, un regim simplificat de fiscalitate, relansarea educaţiei de performanţă şi diminuarea birocraţiei – proiectul de colaborare cincinală PNL & PSD va plăti preţul reeducării ultimilor mohicani ai liberalismului autohton. //
