Leadership politic și virtuți sufletești: o poveste americană

Spre mijlocul veacului trecut, marile na­ți­uni ale lumii erau prinse într-un război de proporții globale. Într-o zi de vară, nu de­parte de Statuia Libertății din New York — metropola unde mulți evrei se re­fu­giaseră din pricina antisemitismului european —, Albert Einstein s-a trezit obligat să pă­ră­seas­că „turnul de fildeș“ al cercetării pen­tru a vorbi cu marii decidenți: oamenii po­litici. Într-o scrisoare către președintele F.D. Roosevelt, autorul teoriei relativității i-a relatat președintelui Statelor Unite câ­te­va detalii tehnice despre posibilitatea con­strucției unei bombe nucleare (fo­lo­sind ca materie primă uraniul). Știm ce a ur­mat: The Manhattan Project, tragedia de la Hiroshima și Nagasaki, înfrângerea Ja­poniei imperialiste, victoria Aliaților, dar și împărțirea lumii în sfere de in­flu­ență. S-ar fi terminat războiul fără ca Al­bert Einstein să fi scris epistola din 2 au­gust 1939?

„Book smart“

În Occident, tindem să echivalăm știința cu progresul; admirăm inovația teh­no^­lo­gică și respectăm proprietatea intelectuală; societățile avansate alocă, din fonduri private și publice, bugete importante pen­tru cercetarea de laborator. Dorind „să dea lovitura“, absolvenții celor mai bune școli se concentrează asupra descifrării unor structuri micronice ale realității. Când studiezi bucățica unei frunze din ramura marelui copac al cunoașterii uni­versale, ai toate șansele să faci o desco­pe­rire. Investigarea materiei, împreună cu reflecția metodologică, produc mutațiile de paradigmă în științele tari. Minți ge­niale, absorbite în rutina muncii uni­ver­si­tare, ajung să știe totul despre un do­me­niu îngust, dar crucial. Alții, guralivi și om­niprezenți, captivează publicul etalând cunoștințe superficiale. Cine, atunci, este lider? Unde e cunoașterea, unde este în­țe­lepciunea?

Nu e greu să observăm că strălucirea in­te­lectuală a unui Albert Einstein (1879-1955) n-a împiedicat ascensiunea lui Hitler în Germania, așa cum cercetările lui Ivan Pa­vlov (1849-1936) n-au oprit revoluția bol­șevică și ororile Gulagului. Cei doi laureați ai Premiului Nobel știau foarte bine că nu există profesioniști fără specializare și că nu există specializare fără identificarea unei nișe. Pe urmele lui Einstein sau Pa­vlov, pionierii unor noi domenii de cer­cetare descoperă și astăzi aerul rarefiat al înălțimilor. Geniile fizicii cuantice, cre­ie­rele de vârf ale biochimiei sau legendele ar­heologiei trăiesc, fiecare, sentimentul sin­gurătății. Un efect al hiperspecializării este, paradoxal, izolarea socială. De la înăl­ți­mea viziunii sale asupra universului cre­at, apostolul științelor exacte va privi în jur și ce va descoperi? O mulțime de oa­meni conduși nu prin forța inteligenței cog­nitive, ci prin vraja emoției colective. Uneori domină instinctele primare, alteori se afirmă ideologiile mincinoase. În am­be­le cazuri, emoția rămâne un ingredient in­dispensabil.

Ronald Reagan: un lider complet

Iată de ce, credem noi, dezvoltarea per­so­nalității liderilor nu poate fi uni­di­men­sio­nală. Omul este spirit, inimă și minte.

Profunzimea acestui adevăr nu i-a scăpat marelui bărbat de stat numit Ronald Wil­son Reagan (1911-2004). Dutch (cum i-au spus prietenii mai târziu) s-a născut din întâlnirea unui negustor irlandez (Jack) din Illinois cu pioasa Nelle Clyde, scoțiană prin ascendent. Găsindu-și refugiul în ru­gă­ciune și lecturi spirituale, mama lui Ro­nald Reagan a plantat foarte devreme să­mânța credinței în sufletul viitorului actor la Hollywood, guvernator al Californiei și președinte al Statelor Unite.

Ronald Reagan

Decepționat de imaginea unui tată al­coo­lic, tânărul Ronald Reagan s-a refugiat în natură. Plimbările prelungite prin crân­gu­rile din Rock River Valley i-au adâncit cău­tările religioase către „sinele profund“. Prietenii din școală îi admirau constituția atletică și talentul artistic. Ronnie a urmat o altă cale decât Albert Einstein sau Ivan Pa­vlov. În locul studiului riguros și ex­haus­tiv al științelor exacte, adolescentul Reagan a fost, pe rând, jucător de fotbal ame­rican, „salvamar“ și comentator spor­tiv. Toate aceste activități presupun em­pa­tia și spiritul de echipă.

Ronald Reagan a ajuns, devreme, un băr­bat din categoria „street smart“ (opus ca­te­goriei „book smart“). Într-un context social dinamic și provocator, eroul nostru a învățat să acționeze prompt, să asculte, să zâmbească, să-și impună autoritatea, să dea replici, să glumească, să tacă și să con­ducă. Școala vieții, uneori, îți rezervă cele mai grele încercări. Înainte de a fi de­venit cel mai puternic om al planetei, Ro­nald Reagan a salvat zeci de vieți omenești aflate în preajma înecului; s-a confruntat cu un divorț și cu efectele dureroase ale despărțirii de prima soție; a combătut ori­entarea procomunistă a sindicatului ac­torilor din Hollywood; a jucat în zeci de fil­me cu bugete limitate; a vorbit lumii des­pre drama Holocaustului; și-a re­in­ven­tat viața de familie, devenind un soț afec­tuos și tată; a ținut mii de cuvântări în fa­ța familiilor angajaților de la General Elec­tric (producând uneori 14 discursuri pe zi). În sfârșit, Ronald Reagan și-a asumat apoi cariera politică, ajungând mai întâi guvernator al Californiei și apoi președinte al Statelor Unite (supraviețuind miraculos unei tenative de asasinat).

Personalitatea întreagă

Astăzi, istoricii secolului XX îi atribuie lui Ronald Reagan meritul de a fi demolat co­losul sovietic și de a fi eliberat popoarele Europei răsăritene aflate sub jugul dic­ta­turii comuniste. În pofida provocărilor, Ro­nald Reagan nu a folosit bomba nu­clea­ră împotriva unui adversar ideologic mai puternic decât Japonia anului 1945. Ce a utilizat omul de stat a fost, mai curând, șarmul, umorul și căldura unei inimi con­vinse, încă din copilărie, de bunătatea oa­me­nilor. Ronald Reagan și-a atins obi­ec­ti­vele, discutând nu doar cu strategi mi­li­tari sau experți în geopolitică, ci și as­cul­tând cuvântul textelor sfinte sau vocea unor oameni spirituali, precum Ioan Paul al II-lea sau Maica Tereza.

Cum putem califica, așadar, diferențele din­tre inteligența științifică a marilor sa­vanți și înțelepciunea practică a unui lider incontestabil al lumii libere? Care sunt in­gredientele succesului durabil? Ce riscuri prezintă o educație unilaterală? Care este com­plementul specializării profesionale? Putem absolutiza cunoștințele teoretice, în detrimentul abilităților practice? Cum funcționează inteligența emoțională? Ce rol are intuiția spirituală pentru un con­du­cător? Există un leadership 3D, care vi­zează toate unitatea persoanei umane for­mată din trup, minte și spirit?

E timpul să ne punem aceste întrebări, depășind barierele între sfera academică, lumea business și scena politică. O lectură atentă a biografiei lui Winston Churchill, Ronald Reagan sau Margaret Thatcher va ob­serva complementaritate între in­te­li­gen­ța cognitivă, intuiția emoțională și în­țe­lep­ciunea spirituală a unor lideri care au schim­bat, la propriu, lumea.

Mai mult decât o dizertație searbădă, po­veștile marilor conducători sunt cele care inspiră. De ce? Pentru că ele surprind to­talitatea virtuților în acțiune. Și România s-ar trezi, dacă ar da naștere unor lideri care nu doar verbalizează, ci chiar în­tru­pează schimbarea.

* Mihai Neamțu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată a sa este Vârstele Iubirii. Cum transformăm întâmplarea în destin? (Iași, 2016).