De același autor
„România a ajuns izolată de lumea civilizată“ – este acesta doar un slogan de campanie sau alt simptom al urii de sine cu care ne-am obişnuit prea repede, ici aux portes de l’Orient? Orice dezbatere matură ar cere confruntarea complexelor noastre de inferioritate cu datele realităţii. Suntem sau nu pe harta diplomaţiei nord-atlantice? Contăm oare în ecuaţia economico-politică a Uniunii Europene? Pentru a lămuri aceste chestiuni ar fi suficient un exerciţiu jurnalistic de minimă onestitate intelectuală.
Să începem cu un truism: despărţirea de guvernarea Adrian Năstase ne-a scos din spectrul incertitudinilor geopolitice. Integrarea în NATO fusese realizată relativ tardiv (29 martie 2004), dar consecinţele acestui act rămâneau invizibile (dacă exceptăm „beneficiile“ contractului Bechtel). Sub conducerea fostului premier socialist, libertatea presei din România se situa la cote apropiate de Rusia. Numeroşi comentatori comparau falimentul juridic al unor ţări africane ca Libia sau Congo cu abisul corupţiei din instituţiile statului român. Deplasările în China ale cuplului Adrian & Dana Năstase s-au materializat mai puţin în contracte pentru firmele româneşti, cât în obiecte de lux pentru vila Zambaccian. (Să nu uităm nici că penalul Omar Hayssam putea ocupa un loc de frunte în avionul prezidenţial.)
Drumul către Europa impunea proba de slalom printre zeci de steguleţe roşii (culoarea PSD). Pentru a salva aparenţele, regimul Năstase-Iliescu a recurs in extremis chiar la competenţele unor experţi ca Emil Hurezeanu — fără succes. Şedinţele de vânătoare cu prietenii lui Ion Ţiriac sau retorica d-lui Adrian Severin s-au dovedit, deopotrivă, sterile. Nici flatarea slăbiciunilor private ale diverşilor mandarini europeni şi nici chiar privatizările Petrom & BCR n-au accelerat procesul de integrare în UE.
Schimbarea de acum cinci ani a modificat substanţial mesajul politicii externe a României. Traian Băsescu a fost ironizat pentru curajul de-a vorbi despre „axa Bucureşti-Londra-Washington“, deşi rezultatele acestei viziuni pot fi cântărite astăzi cu ochiul liber. Nu suntem vecinii statului Virginia, nici mari importatori de ceai englezesc, dar ceva important s-a petrecut cu imaginea României pe glob.
Ar fi prea simplu să contrapunem clişeelor de moguli lista vizitelor făcute de preşedintele Băsescu în Statele Unite (Washington DC: martie 2009; Detroit/San Francisco: 2005; Washington DC: iulie 2006), răsplătite apoi de vizitele de lucru ale lui George W. Bush Jr. (Bucureşti/Neptun: aprilie 2008), ale secretarei de stat Condoleezza Rice (Bucureşti: decembrie 2005) şi ale vicepreşedintelui Joe Biden (Bucureşti: octombrie 2009). Acestea ar fi rămas simple formalităţi dacă astăzi n-am fi siguri de includerea României în planurile de securitate ale SUA, de reconsiderarea regiunii Mării Negre (mai ales după revoluţia „orange“ din Georgia şi Ucraina), de investiţiile consistente ale unor corporaţii ca Oracle sau Ford (dar şi numeroase firme IT din California), de organizarea Summit-ului NATO în Capitală, de cooperarea militară din Irak şi Afganistan (în pofida iresponsabilităţii ministrului liberal Teodor Atanasiu), de sprijinul oferit proiectului energetic Nabucco etc. Meritele palmaresului proamerican nu revin unui singur om, ci unei întregi echipe formate din diplomaţi seniori şi tineri, profesionişti experimentaţi şi oameni şcoliţi în lumea liberă post-1990.
Desigur, atunci când „eminenţe cenuşii“, precum Bogdan Chireac sau Cristian Tudor Popescu, încing platourile TV cu adjective sarcastic-insultătoare la adresa Cotrocenilor, orice detaliu al politicii externe româneşti este imediat personalizat şi relativizat. Caracterul toxic al acestei abordări constă în plăcerea denigrării oricărui progres real al României sub regimul Băsescu.
Deconectarea jurnaliştilor-tonomat de la presa internaţională, s-ar zice, asigură perpetuarea fantasmei României ţintuite sub călcâiul unui tiran.
Aceeaşi patologie a interpretării revine în discuţia despre Europa – continentul unde, după 2005, au fost promovaţi ambasadori câţiva tineri universitari cu formaţie occidentală: Marius Lazurca la Vatican, Vlad Alexandrescu la Luxemburg, Theodor Paleologu la Copenhaga etc. Şi la acest capitol, este inutilă recitarea rapoartelor oficiale. Românii sunt astăzi, ca niciodată, deplin reprezentaţi sub raport politic, economic şi cultural în toate marile capitale apusene. Stranie pentru orgoliul gintei noastre latine mi se pare, totuşi, desconsiderarea direcţiei francofone a diplomaţiei româneşti din ultimii ani.
În toamna lui 2006, câţiva zeci de şefi de stat şi-au dat întâlnire la Bucureşti pentru faimosul Sommet al francofoniei – eveniment urmat de vizita preşedintelui Nicolas Sarkozy (4 februarie 2008), când s-a semnat Parteneriatul strategic franco-român (implicit deja în popularitatea brandului Logan). Mass-media au tratat momentul cu bine cunoscuta ei somnolenţă, deşi era vorba despre primul angajament de acest fel asumat de Franţa într-o relaţie bilaterală cu o ţară est-europeană. Dacă, în chip neaşteptat, Carla Bruni ar fi concertat la Sala Palatului, reporterii noştri de televiziune redescopereau oare subit limba lui Tocqueville? Ce altceva decât obsesia negativismului explică blazarea jurnaliştilor din „micul Paris“ în faţa accelerării schimburilor economice, culturale şi mai ales ştiinţific-universitare cu Hexagonul? Era oare mai bine pe vremea unui Adrian Costea, consilierul d-lui Ion Iliescu, când tipărirea unui album fotografic despre „eterna şi fascinanta“ noastră ţărişoară costa cinci milioane de euro (giraţi de falimentara Bancorex)? Şi ce anume câştigăm astăzi trivializând un acord decent de cooperare în domeniul cinematografiei, după suita premiilor de la Cannes?
Răspunsul scurt este: nimic. Răspunsul lung: absolut nimic, nici măcar boicotul referendumului din 2009.
Deocamdată, în România, orbirea ideologică şi partizanatul electoral consolidează provincialismul percepţiilor colective şi perpetuează o bolnăvicioasă SelbsThass, ascunsă eventual sub pălăria băşcăliei sau pardesiul disperării. Când vom scăpa oare de reflexul acoperirii cu mâzgă a reuşitelor şi de mânjirea cu noroi a ferestrelor deschise prin onestitate, bun-simţ şi patriotism?
Critica oricărei guvernări rămâne necesară, dar fără a nega datele empirice şi exigenţa obiectivităţii. Este perfect legitimă evaluarea neajunsurilor sau a eşecurilor din politica externă condusă de Traian Băsescu (vezi dosarul revistei 22 despre relaţia delicată a României cu Rusia şi Ucraina). Operând cu aceeaşi regulă a bunului simţ, d-l Tăriceanu a descoperit poate că nu suntem a şaptea putere economică a Europei. Curând, d-l Geoană va afla şi el că pozele de protocol nu te fac lider regional (decât, cel mult, la înălţimea reputaţiei unui geolog celebru).
Înaintea megalomaniei comice sau a furiei contestatare, va trebui să redescoperim cu toţii virtutea moderaţiei, decenţa comparaţiilor, cronologia istoriei recente, arta dialogului şi liniile mişcătoare ale mapamondului. //
