Impasul ecoclimatic si refuzul dogmatic

Pe masura ce semnele incalzirii globale se inmultesc si devin tot mai evidente, disputele pe temele aferente imperativului ecologico-existential se incing si ele.

Una dintre cele mai actuale: schimbarile ecoclimatice majore si "revolutia" multidimensionala pe care acestea o implica sau, cel putin, o presupune solutionarea viabila a problemelor pe care acestea le genereaza.

 Adeptii actualei ordini si ai proiectului unei simple amenajari a acesteia din perspectiva exigentelor ecoclimatice ne promit o "mondializare durabila", care accepta si respecta diversitatea valorilor si integreaza efectele sociale si ecologice ale dezvoltarii schimburilor. Rolul principal in organizarea coabitarii intre mediu si deschiderea pietelor este atribuit  Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC), iar capitalismul de piata proclama ca ar fi integrat cerintele ecologice (P. Lamy, director general al OMC). Asadar, totul se centreaza pe pastrarea modului actual de dezvoltare dominant si, cel mult, atenuarea unor excese ale sale, printr-o mondializare mai justa (nota sociala), mai respectuoasa cu mediul (accentul ecologic) si in serviciul omului (punctul umanist). O asemenea pozitie justifica, de exemplu, concluzia ca ar fi absurd ca Uniunea Europeana sa-si sacrifice cresterea economica si nivelul sau de viata pe altarul unei salvari colective care ramane ipotetica; dimpotriva, Europa ar trebui sa ramana puternica economic, pentru a incita si alte natiuni spre a lupta pentru dezvoltarea economiei si a democratiei lor (A.G. Slama, Le Figaro, 18 decembrie 2006).

Drept urmare, metoda aleasa ar putea fi aceea a dezvoltarii cercetarii si exploatarii surselor de energie regenerabile, care sunt tot atatia vectori ai dezvoltarii colective, si reorientarea comportamentelor individuale prin masuri care fac apel la sensul individual al responsabilitatilor si respingerea tezei reducerii emisiilor de gaze cu efect de sera (GES).

Daca asemenea pozitii de ordin economic pot fi intelese din perspectiva grupului de interese pe care le exprima, reactia "ideologica" ramane cea mai ingrijoratoare, prin intransigenta si amenintarile pe care le profereaza.

 Vadit iritati de evolutiile ecologiste, lobbystii   statu quo-ului merg pana intr-acolo incat propun statelor occidentale trecerea la represalii, precum retragerea subventiilor si "infierarea grupurilor activiste reactionare de extrema stanga", care ar bloca cercetarea si progresul prin actiuni "de protest public si plangeri in justitie", adica folosind mijloacele democratice pentru promovarea punctelor lor de vedere!

 Miscarile altermondialiste si ecologiste sunt etichetate ca fiind bantuite de  "tentatii totalitare", intrucat s-ar baza pe interdictii, planificare in materie de productie, de comunicare si de urbanism si ar cenzura libertatile de exprimare si de a circula, incadrand intr-o retea nelimitata de norme modurile de consum si de comportament.

 Dar cea mai grava si exagerata este asertiunea ca  "gandirea ecologista, bantuita de mult timp de nostalgia unei varste preindustriale si comunitare, este, cu fundamentalismele religioase, avatarul cel mai periculos al ideologiilor totalitare ale secolului al XX". Si, de aici pana la a se vorbi chiar de un "terorism ecologic", nu a mai fost decat un pas, facut si el in disperarea generata de realitatile climatice ale acestui an!

 A sustine ca preocuparile globale privind schimbarile climatice converg spre un totalitarism ecologic, invocand date ale stiintei de acum 50 de ani, ori a se vedea in democratie un simplu instrument de garantare a  statu quo-ului, indiferent in ce domeniu, nu inseamna altceva decat a incerca sa vinzi "marfa publicitara", al carei cost pe termen mediu si lung poate fi insuportabil! Starea de alarma nascuta printre climato-sceptici nu poate ascunde starea de urgenta demonstrata de realisti in privinta dereglarilor climei. Explicatia acestei "disperari dogmatice" este relativ simpla: teama ca amploarea schimbarilor environmentale va impune, in cele din urma, deopotriva o transformare rapida si radicala a modurilor de productie si de consum, dar si a organizarii sociale.

Indiferent insa de mobilul sau concret, orice contestare a realitatilor ecoclimatice actuale ignora pericolul ajungerii la o situatie ecologica limita; pentru prima data clima se modifica major sub impactul actiunii umane, nici un colt al planetei nu ramane neafectat de poluare, iar toate resursele naturale sunt inventariate, cuantificate si exploatate masiv, cu riscul epuizarii lor intr-un scurt orizont de timp.

Nici o democratie, nici un proiect social sau tip de dezvoltare economica nu ar putea rezista efectelor combinate ale pierderii resurselor, convulsiilor climatice si saraciei cronice. A lasa jocul legilor economiei de piata sa solutioneze de la sine asemenea probleme si a asista, informati dar neputinciosi, la derularea cronicii unui haos anuntat este calea sigur perdanta. Dimpotriva, asumarea responsabilitatii initierii si conducerii mutatiei, daca nu a revolutiei ecologice, este singura rationala si obligatorie in sens uman.

In plan mai general, dupa configurarea astfel a conditiei umane si constientizarea insuportabilitatii amprentei sale ecologice, depasirea impasului actual, al supravietuirii, presupune o noua provocare: definirea unei existente ecologice a speciei umane. Adica una stabilita in raport esential cu celelalte forme de viata si in mediul oferit de planeta Pamant. Iar devenirea Terrei va constitui de acum inainte si propria noastra istorie, in afara careia nu mai este posibila o omenire solitara, rupta de natura inconjuratoare ori in razboi cu ea.