Procesul Kyoto merge mai departe

Prin modul de abordare si tentativele de rezolvare, problema schimbarilor climatice constituie, dincolo de stringenta si maxima sa importanta, exemplul elocvent al modului in care comunitatea internationala intelege si poate sa gaseasca solutii efective pentru fenomenele ecologice globale cu care se confrunta. Din aceasta perspectiva, procesul aferent problematicii incalzirii atmosferei inceput prin conventia cadru din 1992 si continuat prin Protocolul de la Kyoto (1997) exprima deja o experienta interesanta, aflata in plina derulare. Teoretic, rezolvarea ar parea relativ simplu de gasit, mai ales ca depinde practic de vointa conjugata a trei puteri: SUA, si UE, care produc peste 51% din CO2, la care, daca mai adaugam Rusia, Japonia si s-ar ajunge la mai bine de 2/3 din emisiile totale de gaze cu efect de sera (GES). In realitate, diversitatea intereselor economice a generat o schisma majora intre Washington si Bruxelles, acesta din urma incercand, si in cele din urma reusind, deocamdata, sa demonstreze ca se poate gestiona o problema globala si fara americani. Intr-adevar, dupa 7 ani de cautari, la 16 februarie a.c. Protocolul a intrat in vigoare, indeplinindu-se conditiile cerute pentru aceasta: ratificarea sa de catre cel putin 55 de state (131 in prezent), care sa emita impreuna peste 55% din GES. Si aceasta, fara concursul - refuzat - al SUA si Australiei si nedatorat al Chinei si Indiei. S-a ajuns astfel la o regrupare a statelor lumii dupa un criteriu inedit: gradul de dependenta, prin folosire sau valorificare a combustibililor fosili, la care se adauga, cu titlu subsidiar, cel al interesului ecologic.

Reprezentand prima Conferinta a Partilor dupa intrarea in vigoare a Protocolului, reuniunea de la Montreal (28 noiembrie-10 decembrie) a marcat un relativ succes. Pe langa aprobarea regulilor de alocare a cotelor de emisie, facand astfel operational „mecanismul dezvoltarii curate“, reprezentantii celor 189 de state participante, in ciuda reticentelor Rusiei, au concretizat ideea, lansata la intalnirea anterioara de anul trecut, de la Buenos Aires, privind continuarea procesului Kyoto post-2012, prin stabilirea unei „foi de parcurs“, conform careia va trebui sa se negocieze si sa se adopte noi acorduri adecvate.

Ca modalitate, acest lucru s-ar putea face fie pur si simplu prin prelungirea in timp a documentului (cel putin in perspectiva 2020-2025), insotita eventual de extinderea sa geografica (prin aderarea de noi state), fie adaugand la aceasta o multiplicare a tintelor stabilite. In aceasta din urma privinta, la structura de baza a actului - reprezentata de obiectivele cantitative si mecanismul permiselor de emisie - s-ar putea adauga indexarea partiala a cotelor (in raport cu cresterea economica), preturi plafonate ori angajamente neobligatorii pentru tarile in curs de dezvoltare.

Totodata, nu poate fi ignorata nici persistenta ideii unei noi abordari, diferite, de genul „contraction et convergence“ (C&C) a lui A. Meyer. Intrucat incalzirea planetei ameninta omenirea in ansamblul sau, considera acesta, reactia trebuie sa se situeze si ea la nivel de specie. Solutia: se impune ca toate tarile sa fixeze impreuna o limita la emisiunile globale de GES, iar apoi sa se decida repartizarea emisiilor astfel autorizate. Aceasta operatiune ar urma sa se faca pe baza de echitate; dupa o perioada de tranzitie, fiecarui stat sa i se acorde un volum de GES calculat in functie de populatia lui. Viziunea care ar putea fi acceptata de administratia SUA (eliminand „discriminarea pozitiva“ a unor tari mai poluatoare, dar menajate pe considerentul ca sunt in curs de dezvoltare) este greu de imbratisat la acest moment, din cauza riscului unei mari intarzieri pana la ajungerea la un nou tratat international, si oricum cu rezultate imprevizibile, in conditiile agravarii consecintelor concrete ale schimbarilor climatice.

Problema urgenta o reprezinta, in aceste conditii, mai degraba integrarea SUA in actiunea internationala privind schimbarile climatice, aferenta procesului Kyoto, cu atat mai mult cu cat acestea ar putea prelua cu succes rolul de leadership si in acest domeniu.

Ramanerea in afara jocului a principalului poluator si actor al mondializarii ar scadea eficienta demersului, iar actiunea sa de promovare a unei strategii paralele si divergente la care sa atraga si alte tari mari emitatoare de GES (precum Acordul de la Vientiane, incheiat cu Australia, China si India in iulie 2005) divizeaza eforturile internationale si diminueaza sansele de succes.

Deschiderea dialogului cu SUA si tarile emergente, mari producatoare de CO2, decisa la Montreal, in vederea participarii acestora la efortul international de gestionare a problematicii schimbarilor climatice, reprezinta, poate, calea cea mai nimerita pentru insasi viabilitatea sistemului deja stabilit.

Este un pas important, daca ne amintim ca, abia in iulie, cu ocazia reuniunii G-8 de la Edinburgh, presedintele Bush a acceptat ideea ca la incalzirea globala contribuie si activitatile umane!

Important este ca Procesul Kyoto sa mearga mai departe.