De același autor
Alegerile prezidentiale franceze din 2007 constituie primul scrutin de acest gen din lume, in care tema schimbarilor climatice reprezinta o prioritate majora. Cele americane din 2000, prin Al Gore, si chiar din 2004, prin J. Kerry, au constituit numai abordari unilaterale, iar eternul contracandidat "ecologist" Nader a jucat rolul "calului troian". Mai mult ca sigur insa, viitoarea batalie pentru Casa Alba va inscrie "global warming" printre subiectele sale fierbinti.
In plan parlamentar, tot la Washington, castigarea majoritatii de catre democrati s-a datorat nu numai razboiului din Irak, ci si experientei uraganului Katrina.
Prin initiativa "pactului ecologic" al teleastului si militantului N. Hulot, imperativul ecologic in general si problematica incalzirii globale in special au devenit obiective asumate direct, cu particularitati evidente, de marea majoritate a celor 12 candidati pentru Elysée, in frunte cu cei 3 care conteaza: F. Bayrou, S. Royal si N. Sarkozy. Unii dintre competitori promoveaza viziuni specifice, precum J. Bové, care militeaza pentru perspectiva altermondialist-ecologista, sau F. Nihous ("Chasse, Pêches, Nature, Traditions"), sustinatorul unei ruralitati traditionale, dar care respinge "ecologia punitiva". Anumite solutii intrunesc deja consensul acestora, precum: promovarea energiilor regenerabile, consolidarea rolului transportului in comun, reformarea fiscalitatii de mediu, iar altele se bucura de sprijinul majoritatii.
Diferentele raman insa semnificative si in privinta pozitiilor fiecarui candidat. Astfel, presedintele UMP, N. Sarkozy, desi se declara constient de nevoia adoptarii de masuri urgente pentru a nu se compromite viitorul generatiilor viitoare, se opune cu virulenta celor pe care ii numeste "ecologistii totalitari" si care se pronunta pentru masuri radicale, acuzandu-i de a prefera scaderea cresterii economice si de a pregati in acest mod o catastrofa mai mare decat cea pe care doresc sa o evite.
Adoptand o pozitie intermediara, F. Bayrou isi marcheaza diferenta, sustinand ca se impune schimbarea modelului de dezvoltare pentru a merge spre o societate mai sobra, cu obiective precise in materie de energii regenerabile, a biocarburantilor, si cu vointa de a reduce rolul automobilului in cadrul transporturilor.
Din punct de vedere politic, socialista S. Royal merge si mai departe, afirmand ca "puternice lobby-uri se opun schimbarilor necesare" si, in consecinta, alaturi de actiunea statului regulator si cea a cetatenilor mobilizati, se cuvin stimulate eforturile intreprinderilor in acest sens, in special ale celor multinationale.
De altfel, 9 din cele 100 de puncte ale Pactului sau prezidential se refera la ecologie, cu initiative bine cunoscute, precum: infiintarea unui post de vicepremier pentru dezvoltarea durabila, transformarea Consiliului Economic si Social in Consiliul Economic, Social si de Mediu, crearea unei Organizatii Mondiale pentru Mediu s.a.
Analiza "obiectivelor verzi" ale programelor electorale promovate de primii 3 candidati cu sanse reale de victorie releva concluzii interesante. Cea mai ecologista apare, din aceasta perspectiva, socialista S. Royal. Daca toti 3 candidatii afiseaza constientizarea epuizarii resurselor de energie fosile si necesitatea de a reduce cu o patrime emisiile de gaze cu efect de sera pana in 2050, numai candidata de stanga considera ca trebuie asumate cele mai precise si indraznete angajamente in doua sectoare mari consumatoare de petrol: transportul si locuintele. Printre propunerile sale efective se numara, de pilda, stabilirea pentru toti carburantii a unei "taxe de lupta contra schimbarilor climatice", a alteia pe tona transportata pe drumuri, crearea unei vigniete CO2 anuala pentru vehiculele mari consumatoare de carburanti, dezvoltarea transportului in comun, promovarea de taxe de stationare urbana (dupa exemplul londonez), conditionarea eliberarii autorizatiilor de construire de existenta instalatiilor de energie regenerabila s.a.
Declaratiile si promisiunile lui F. Bayrou raman prea vagi, chiar daca legaturile sale cu ex-ministrul Mediului C. Lepage i-ar fi putut "inverzi" mai accentuat obiectivele electorale. Pana atunci, masurile preconizate de acesta sunt de genul scaderii cu 10 km/h a vitezei autovehiculelor, suprimarea liniilor aeriene intre orasele legate prin curse de tren rapide (TGV) ori crearea unui cont de carbon individual si facultativ care sa permita deduceri fiscale.
In ceea ce il priveste pe N. Sarkozy, adversarul "catalogului de masuri exacte", propunerile sale concrete sunt extrem de rare, asa ca discursurile lui raman la stadiul de intentii si dorinte pioase. Ele vizeaza, de pilda, inscrierea in dreptul comunitar a responsabilitatii nelimitate a firmelor-mama pentru pagubele cauzate mediului de filialele lor, reducerea TVA asupra produselor care respecta mediul ori instaurarea unei taxe pe continutul in carbon pentru produsele importate (spre deosebire de formatia care il sustine, care si-a propus sa rezolve problemele ecologice majore ale Frantei in timpul acestei generatii!).
Ultimele sondaje de opinie plasau problematica ecologica pe locul 3 ca importanta in preferintele francezilor, ceea ce ii confera o puternica incarcatura electorala.
Urmeaza de vazut care va fi, in cele din urma, rolul sau in desemnarea presedintelui Frantei si, mai ales, masura in care acesta isi va indeplini ulterior mandatul "verde" astfel incredintat.
