De același autor
La 20 de ani de la căderea unui sistem care dusese aberaţia universitară pe culmi de nebănuit, am reuşit să echilibrăm în absolut balanţa, prin balcanizare totală şi discreditarea până la anulare a ideii de selecţie.
Atunci când m-am prezentat, la sfârşitul anilor ‘90, la biroul de înscriere al Universităţii din Geneva, pentru a depune un dosar de înscriere la un master în Studii Europene, simpatica doamnă de acolo a preluat dosarul, l-a răsfoit fugar, apoi mi-a spus pe un ton glumeţ: „Voi, românii, aveţi diplome ondulate, cu un format imposibil. Nu vor să încapă în niciun dosar standardizat“. Asta a fost tot, eram acceptat ca student. În toamna anului 2000, prezent în acelaşi birou, aceeaşi persoană, înscriere la doctorat.
Dosarul este verificat minuţios, filă cu filă, semnătură cu semnătură. Nu se mai fac glume de data aceasta, mie îmi tremură mâinile la gândul unei eventuale supra-hyper-mega apostile de la Haga suplimentare sau a unui rest uitat de foaie matricolă.
Sunt admis, răsuflu uşurat. Am aflat, mai târziu, originea acestei schimbări dramatice de atitudine: în universităţile din Elveţia au fost cazuri de înscriere prin fraudă, studenţi din Italia şi Israel care cumpăraseră diplome de medicină în România. Ce am vrut să sugerez prin această mică istorioară personală: dacă vom continua să ne mai batem joc, într-un delir naţional al iresponsabilităţii, de învăţământul superior, riscăm ca şi noi, şi copiii noştri să nu mai poată fi acceptaţi la studii în străinătate.
Sau acceptaţi în condiţii umilitoare, după un stagiu de pregătire preliminară, tratament care se aplică în Occident anumitor studenţi din ţări africane sau colegiilor slab cotate din SUA (în treacăt fie spus, ţara soră care ne este dată ca exemplu de apostolii privatizării învăţământului din România, uitând cu bună ştiinţă condiţiile total diferite de acolo şi etica ce guvernează educaţia). Dincolo de gardul vopsit cu olimpicii admişi fără examen la Cambridge, cei cu care are politicienii şi media se pozează voios aşa cum noi ne pozăm cu ursul împăiat de la Buşteni, se ascunde leopardul cu ochi de sticlă, plin de molii, al fabricilor de diplome.
M-a enervat foarte mult reacţia „clasei politice“, aceşti oameni minunaţi cu maşini minunate, cei care poartă destinele ţării mele în vârful pixului, în cap şi în serviete. Diploma universitară a ajuns, în România, un drept, o stare naturală, la fel ca brânza, ceapa şi măslina pe ziarul hamalilor din portul Brăila. „Ce aveţi domle’, le luaţi oamenilor diploma de la gură?“ – cam aşa ar putea fi rezumat mesajul pe care l-am auzit în aceste zile.
M-a amuzat şi întristat în acelaşi timp cacofonia mesajelor de pe Internet, această platformă de expresie a poporului român, de obicei vegetal. „Ne-aţi nenorocit, doamnă Andronescu, la noi nu vă gândiţi?“ – plângeau cu ochii plini de pixeli cei care aşteptau ca diplomele calde de la ID să le pice-n gură cât ai spune „click“ din vârful mouse-ului. Într-un cuvânt, la 20 de ani de la căderea unui sistem care dusese aberaţia universitară pe culmi de nebănuit, am reuşit să echilibrăm în absolut balanţa, prin balcanizare totală şi discreditarea până la anulare a ideii de selecţie, bazată pe învăţământ, prin efort personal, pe diplomă, pe merit, la urma urmei. O schimbare de mentalitate previzibilă aici, la noi, la porţile Orientului, unde totul se vinde şi se cumpară, înscrisă însă într-un proces mai amplu de degradare şi de criză a învăţământului superior european. Efectele conjugate vor duce la un blocaj total al sistemului, consecinţele pe termen mediu şi lung fiind dezastruoase.
Mi-e greu să scriu aceste cuvinte, dar învăţământul superior românesc, privat şi de stat, a început să se descompună din cauza căldurii emanate de corupţie şi să miroasă urât. Scandalul „Spiru Haret“ este doar capul peştelui. Ministrul Ecaterina Andronescu nu este şi nici nu poate fi un Hercule de buzunar care să cureţe grajdurile numite Universitatea Românească Augias SRL. Reacţia negativă, venită din partea politicienilor, arată cât este de singură şi cât de profunde sunt rădăcinile răului.
Acţiunea sa a arătat însă, în cumplita ei hidoşenie, anatomia internă a sistemului: familii universitare, profesori impostori, proces de selecţie a personalului academic inexistent, programe supradimensionate, gândite după capul şi buzunarul clientului, şi nu după cerinţele pieţei, trafic de diplome, posturi obţinute prin impostură... Să mai continui? Nu cred că mai este nevoie.
Cunoaştem cu toţii această melodie infamă, acest smog care a sufocat universităţile din ţara mea. Încă şi mai trist este faptul că astfel de situaţii discreditează total întregul sistem, inclusiv pe cei care îşi fac datoria în condiţii dificile, eroice chiar.
Final. Mă gândesc la o reclamă de telefonie mobilă, una dintre acele formulări scurte care rămân agăţate de creier. Viitorul nu sună bine deloc pentru învăţământul românesc. Bănuiesc că această criză va fi rezolvată în stil balcanic, cu tăceri şi cedări şi de o parte, şi de alta. Se va termina în coadă de peşte, aşa cum se obişnuieşte. Dar să nu ne mai mirăm şi să ne plângem că în 15-20 de ani vom fi o naţiune care şi-a pierdut suflul, o naţiune kitsch. Iar când scrii despre kitsch, rişti să devii kitsch. Mă opresc aici. //
