De același autor
Peste frezii si floricele de nu-ma-uita au crescut maracinii vrajbei noastre. Partenerii care in primul act se imbratisau romantic, mai degraba amoros decat frateste, in urmatoarele acte isi arata pumnii printre uluci si isi varsa mania pe vesela din casa.
De-a lungul celor 12 ani de gesticulatii patetice, personajele au imbatranit si si-au pierdut rabdarea, sentimentele s-au tocit, iar momentele istorice in care s-ar fi putut face poze de familie au trecut.
Visul unificarii a intrat mai degraba in mitologia partidelor extremiste si, in multe cazuri, s-a transformat in figuri de stil.
Prutul s-a dovedit prea lat si prea involburat pentru niste frati care se cunosc doar din vedere sau auzite. Cand nu s-au impotmolit in isterii nationaliste sau in nostalgii lipsite de realism, discursurile unioniste s-au dus pe apa Prutului. Politicienii nu au mai trecut demult peste podul inaugurat cu surle si tobe, multumindu-se sa discute rastit prin ambasade si talmaci. Ei au deschis insa drumul unei migratii tot mai pestrite, in care se amesteca bursieri, comersanti, angrosisti fara acte fiscale si detailisti cu paltoane burdusite cu tigari de contrabanda, racketi cu nume rusificate, traficanti de zahar, droguri sau carne vie. Au intalnit in drum folkisti de cenaclu, culturnici isterizati si facatori de bine ai unor organizatii unioniste care au supt bine merçi de la diaspora bani intretinand iluzia Marii Unirii. Aglomerat pod. Nu e de mirare ca plutoanele intra in coliziune, iar ghirlandele de flori cad uneori pe pieptul victimelor.
E drept ca nici timpul nu a fost prea rabdator, iar politica pasilor marunti, atat de agreata de Ion Iliescu in nenumaratele sale mandate si de presedintii care s-au succedat pe la Chisinau, a descurajat apropieri, economice sau culturale, cu adevarat decisive. E greu de spus cine era mai aproape de Moscova cand moldovenii si-a declarat independenta, in 27 august 1991, Chisinaul, dupa doi ani de lupte de strada pentru limba romana, sau Bucurestiul. De altfel, pe-atunci, Ion Iliescu si Adrian Nastase, presedintele si, respectiv, ministrul de Externe al Romaniei, au fost cei care s-au grabit, ca nimeni altcineva, sa transmita felicitari pentru decizia Chisinaului de a-si declara independenta. Era si cazul. URSS-ul isi traia ultimele zile. Prooccidentalii de astazi, Ion Iliescu si Adrian Nastase, aveau pe atunci treburi mai importante. Ei negociasera un ditamai tratatul cu URSS, prin care Bucurestiul se facea frate cu Moscova impotriva oricarei amenintari armate. URSS-ul s-a dezmembrat la timp si Parlamentul de la Bucuresti, dominat pe atunci de FSN, a evitat la mustata situatia penibila de a aproba un tratat cu un cadavru politic. Pentru rusofonii de la Chisinau, acesta era, insa, un semnal suficient de clar. In timpul razboiului din Transnistria, Bucurestiul, orbit ca mai mereu de lumina dinspre Rasarit, a spus ca, din punctul sau de vedere, acesta este un conflict intern si ca fiecare isi cultiva gradina. La urma-urmei, Chisinaul e independent si lupta cu cine si pentru ce-i place. Politicienii romani si-au unit suspinele cu fratii de peste Prut, s-au decis sa aloce mai multi bani pentru bursele tinerilor din Moldova si au invocat mereu in discursuri tulburi, ca alibi al neimplicarii, situatia mondiala neprielnica. In vreme ce dinspre Bucuresti venea curent electric pe datorie, discursuri magistrale si transporturi cu carti scrise in multa vreme necunoscutul alfabet latin, prin Tiraspol veneau gazele si petrolul, kalasnikoavele si obuzele generalului Lebed. In cei cinci ani ai razboiului transnistrian, Moldova a jucat ruleta ruseasca cu doua pistoale, Gagauzia si Tiraspolul. Amandoua s-au descarcat, arzandu-i tamplele. Chisinaul si-a schimbat polul magnetic, pentru ca politica pasilor marunti si impleticiti a dus-o mereu pe alte poteci decat cele ale Bucurestiului. Ce se intampla la Chisinau este, in mare masura, si opera politicianismului si a neindemanarii Bucurestiului, care a irosit ocazii istorice, invocand pe ton mistic intelegerile oculte, de la Yalta sau Malta, stabilitatea regionala si fatalitatea istorica.
Iar faptul ca Vladimir Voronin si comunistii sai au hotarat sa-si mute zestrea la Moscova si sa inchida usile catre Bucuresti este in mare masura si o consecinta a sensibilitatii patologic-istorice pe care o au politicienii romani cand dau cu ochii de omologii lor rusi. Drept dovada, vizita semiesuata la Moscova a premierului Adrian Nastase. A doua zi dupa revenirea premierului in tara, Duma de Stat repeta o teza draga tovarasului Voronin, aceea ca manifestatiile de la Chisinau impotriva rusificarii Moldovei sunt opera Bucurestiului. Iar Bucurestiul a lasat sa treaca si paharul acesta, deplangand racirea relatiilor cu Moscova. Incidentele diplomatice care au urmat par extrase dintr-un roman prost de spionaj. Cu acuze neprobate, dar savant distilate, Chisinaul expulzeaza atasatul militar al Romaniei, iar Bucurestiul raspunde cu aceeasi moneda. Zambetul festiv de la inceputul anilor '90 s-a transformat intr-un rictus furios, iar toasturile in sudalmi.
Romanii de pe cele doua maluri ale Prutului au inceput sa se inghionteasca pe podul de flori, chiar in preziua marii finale de la Praga, cand Romania trebuie sa faca impresia unui elev silitor care si-a pregatit toate lectiile. Mai ales pe cea a bunei vecinatati. O miza importanta pentru Romania. Si pentru cei care o inteleg, si pentru cei pe care care se prefac ca n-o inteleg, pentru ca n-o accepta. Un semn al destinului sau un scenariu?
