De același autor
Opiniile divergente fata de rolul organizatiilor internationale si confruntarile diplomatice care au precedat razboiul din Irak au dus la deteriorarea relatiilor dintre Statele Unite si aliatii vest-europeni la un nivel de ostilitate reciproca. Neoconservatorii de la Pentagon, grupati in jurul ministrului Apararii, Donald Rumsfeld, insista ca Franta si Germania trebuie sa fie "pedepsite" pentru refuzul lor de a sustine America in razboiul "preventiv" impotriva Irakului. Gesturile de reconciliere initiate de europeni in perioada postbelica au fost receptionate glacial la Washington.
Dominatia nucleului dur de la Pentagon in formularea diplomatiei americane, cu aprobarea aparenta a presedintelui George W. Bush, a dus la deteriorarea imaginii Americii in lume, a destabilizat ordinea internationala si ameninta sa dezintegreze Alianta Nord-Atlantica. Pe cand statele cu putere militara modesta insista ca agresivitatea celor puternice sa fie temperata de norme si reguli internationale, administratia actuala de la Washington a semnalat ca prefera sa actioneze fara asemenea constrangeri. Utilizarea unilaterala a fortelor militare, fara legitimitate din partea institutiilor internationale si fara consideratie fata de intereselor altor state, nu asigura succes impotriva terorismului, nu previne proliferarea armelor de distrugere in masa si nu serveste interesele nationale al Americii.
Jurisdictia Tribunalului International
Tribunalul International pentru Crime de Razboi de la Haga a fost infiintat in 1998 prin Statutul de la Roma si a fost ratificat de 90 de tari. Articolul 98 al statutului permite statelor semnatare sa faca aranjamente separate cu guvernele tarilor in care sunt stationati militarii proprii. Asemenea acorduri bilaterale au fost negociate de guvernele occidentale cu oficialitatile din Afganistan, cu prevederea ca militarii din trupele de mentinere a pacii, in cazul in care ar fi acuzati de crime de razboi, sa nu fie transferati la Haga.
In iunie 2003, guvernul american a trimis o nota aspra si amenintatoare liderilor statelor din Uniunea Europeana prin care insista ca guvernele respective sa renunte la atitudinea obtructionista fata de eforturile SUA de a aboli jurisdictia Tribunalului Penal International asupra cetatenilor americani. In cazul in care europenii nu se "conformeaza" doleantelor americane, "eforturile de a revitaliza relatiile transatlantice vor fi sortite esecului".
In ultimul an, guvernul de la Washington a facut eforturi mari ca sa adopte acorduri separate cu guvernele altor state, prin care tarile respective se obliga sa protejeze cetatenii americani acuzati de crime de razboi si sa refuze sa-i predea Tribunalului International. Pana acum, americanii au semnat asemenea pacte de imunitate cu 37 de state, in majoritate tari relativ sarace din America Latina, Africa, Asia si Europa Rasariteana. Vest-europenii s-au opus viguros pactelor bilaterale americane, pe motiv ca "aranjamentele speciale" ale SUA cu alte tari depasesc abuziv prevederile statutului si submineaza autoritatea tribunalului prin acordarea imunitatii pentru crime comise oriunde in lume si prin includerea nu numai a militarilor americani, dar si a oficialilor de la Washington si a angajatilor civili.
Insistentele administratiei Bush ca tribunalele internationale sa nu aiba nici un fel de jurisdictie asupra cetatenilor americani, indiferent de circumstante si evenimente, au creat consternare si resentimente in capitalele Europei Occidentale. Guvernul de la Washington a fost acuzat in presa europeana de ipocrizie, deoarece, pretinzand imunitate pentru americani, insista ca alte tari precum Serbia, Croatia si Bosnia sa-si predea acuzatii la Haga.
Aroganta secretarului Rumsfeld
In iunie 2003, seful Pentagonului, secretarul Donald Rumsfeld, participand la intrunirea ministrilor Apararii din tarile NATO, a reiterat comentariile denigratoare referitoare la "vechea Europa", adica la tarile "ingrate" precum Germania, Franta si Belgia, care s-au opus invaziei americano-britanice in Irak. El a inclus in "noua Europa" nu numai docilii est-europeni, dar si Italia si Spania, deoarece au participat la "coalitia de voluntari" invadatoare, desi opinia publica din tarile respective era covarsitor impotriva invaziei.
Rumsfeld a criticat aspru Belgia nu numai pentru "lipsa de solidaritate atlantica" prin refuzul de a adera la "coalitie", dar si pentru ca are in vigoare o lege care acorda "jurisdictie universala" tribunalelor belgiene de a-i judeca pe cetatenii din orice tara acuzati de crime de razboi sau crime impotriva umanitatii. Deoarece printre cei deja acuzati sunt si oficiali americani, ministrul "Rummy" s-a declarat revoltat si a amenintat ca, daca guvernantii belgieni nu revoca legea respectiva, Statele Unite vor sista contributiile la constructia noului Centru de Comanda a NATO si nu vor mai trimite delegati militari sau civili la Bruxelles.
Organizatorii europeni si ambasadorii NATO au pregatit cu mare grija intrunirea ministrilor Apararii, sperand sa depaseasca ostilitatile anterioare si sa restabileasca relatii transatlantice cordiale. Dar Rumsfeld si-a sfidat "colegii" si a dat impresia ca intentioneaza sa mentina relatii tensionate. Cand delegatii francezi sau germani se adresau adunarii, Rumsfeld rasfoia ostentativ hartiile de pe masa sau se angaja in discutii cu vecinii, ca sa demonstreze ca nu acorda atentie acestor vorbitori. Cu intentia vadita de a intimida audienta, seful Pentagonului a sugerat ca ar prefera sa mute sediul central al NATO undeva in "noua Europa", poate la Varsovia, si ca, atata timp cat Europa Occidentala nu se conformeaza neconditionat deciziilor politice americane, relatiile SUA cu "vechea Europa" se vor degrada progresiv.
La Washington, secretarul Rumsfeld este o personalitate controversata. Desi este inteligent, versat si convingator, el a fost acuzat ca incearca sa domine activitatea diplomatica a SUA in detrimentul Departamentului de Stat, ca asculta numai de consilierii care sunt de acord cu el si ca are prea multa influenta asupra presedintelui Bush. Multi ofiteri superiori din fortele armate americane il considera arogant, increzut si lipsit de consideratie fata de subalterni.
Un alt oficial american, subsecretarul de stat John Bolton, reprezentand Washingtonul la intrunirea anuala a Consiliului SUA-Italia in iunie 2003, a facut declaratii aspre la adresa UE si a respins cu condescendenta intrebarile incomode din partea reporterilor.
NATO si UE
In campania electorala din 2000, candidatul la presedintie George W. Bush a promis ca, daca va castiga alegerile, va dirija politica externa a Statelor Unite cu mai multa modestie decat predecesorii lui. Atacul terorist din 11 septembrie a schimbat radical atitudinea administratiei Bush. Liderii americani nu s-au mai consultat cu aliatii si nu le-au acordat atentie decat in masura in care au acceptat neconditionat politica asertiva a Washingtonului. Ofertele europenilor de a participa la campania militara din Afganistan au fost respinse cu brutalitate de cei din jurul lui Bush, care au reamintit aliatilor din Europa cat de nesemnificativa ar fi contributia militara a UE. Cu exceptia sefilor de guverne din Marea Britanie, Spania si Italia, europenii din NATO au fost consternati de impulsivitatea si agresivitatea Washingtonului in definirea "crizei" irakiene si in declansarea invaziei armate.
Metodele traditionale de a ingradi fortele ostile, utilizate cu succes impotriva fostei Uniuni Sovietice, au fost prompt abandonate in favoarea interventiilor armate directe. Structurile de securitate occidentale, faurite si mentinute cu eforturi uriase, au devenit subit irelevante pentru guvernul Bush. NATO si Uniunea Europeana, institutii care au asigurat coeziunea si solidaritatea democratiilor occidentale in ultimii 50 de ani, si-au pierdut importanta.
Decizia de a invada Irakul a fost luata la Washington, iar obiectivele "coalitiei de voluntari" au fost definite fara consultari cu partenerii din NATO. Alianta Nord-Atlantica a incetat sa fie centrul coordonarii strategice a familiei democratiilor din Vest. De la sfarsitul razboiului mondial, toate guvernele americane, republicane sau democrate, au incurajat constructiv procesul de integrare europeana, in speranta crearii unui partener valoros, o Europa "unita si libera". Administratia actuala de la Washington, condusa de George W. Bush, este prima care a aratat o indiferenta dispretuitoare si chiar o adversitate fatisa fata de idealurile integrationiste ale europenilor.
Stimuland neintelegerile si tensiunile din interiorul UE, administratia Bush si-a arogat dreptul de a-i considera "adversari" pe toti cei care refuza sa adopte docil deciziile politice si militare enuntate de la Washington. Aroganta diplomatica emanata din cercurile neoconservatoare din Pentagon a subminat respectul si increderea reciproca a aliatilor din NATO.
Reconcilierea sincera dintre Europa si America, dictata de interesele ambelor parti, pare relativ imposibila atata timp cat presedintele George Bush este la Casa Alba. Prin denigrarea organizatiilor internationale si prin enuntarea doctrinei razboaielor preventive la discretia singurei supraputeri, administratia actuala de la Washington a destabilizat profund ordinea mondiala si a starnit resentimente alarmante.
Neacceptarea doctrinei Bush de catre europeni nu implica necesitatea de a crea o tabara rivala care sa echilibreze superioritatea militara a Statelor Unite. Asemenea impulsuri sunt starnite de teama ca hegemonul dominant reprezinta un pericol militar. Ceea ce, pentru Europa de Vest, nu este cazul. Dar America nu va putea impune europenilor o politica bazata exclusiv pe interesele nationale proprii, asa cum sunt definite de guvernantii actuali.
Politicieni si comentatori din Europa Occidentala insista ca elita politica de la Washington trebuie sa decida curand daca America vrea sa fie prietenul si liderul statelor democrate, exponent al unei politici morale, cu rol de protector, sau jandarm international necrutator, cu tendinte imperiale.
