De același autor
Pe de o parte, ne aşteptăm ca serviciile secrete să ştie tot ce face fiecare individ care ar putea organiza un atac terorist, dar când aflăm că aceasta nu se face prin dat în bobi sau ghicit cu globul de cristal, ci prin spionaj electronic ultrasofisticat şi monitorizare nediscriminatorie a comunicaţiilor la scară mondială, ne indignăm.
Fiţi sinceri. Câţi dintre dumneavoastră aţi fost surprinşi de ştirea că guvernul SUA şi, probabil, multe altele spionează fiecare vorbuliţă pe care o rostim sau scriem când comunicăm pe Internet sau la telefon, fiecare mesaj pe care îl trimitem şi fiecare căutare pe care o facem? Nu prea mulţi, nu? Şi totuşi, ştirea de săptămâna trecută a provocat un val de indignare cum arareori am avut parte în ultima vreme.
Cazul are toate ingredientele unui blockbuster Made in Hollywood. Edward Snowden ducea o viaţă ca-n filme. Tânăr şi chipeş, eroul nostru avea o iubită şi o casă de vis, mângâiată de razele blânde ale soarelui din Hawaii. Un salariu bun, vreo 120.000 de dolari pe an, şi mai ales o slujbă pe care şi-a ales-o şi care i-a plăcut – de analist IT, mai întâi pentru CIA, apoi pentru o companie care derula contracte inclusiv pentru mama tuturor agenţiilor de securitate din lume – temuta NSA din Statele Unite. Toate bune şi frumoase, până într-o bună zi, când Edward şi-a anunţat şeful că îşi ia concediu de odihnă câteva săptămâni şi s-a urcat în primul avion spre Hong Kong. În buzunarul lui, un stick USB cu informaţii descărcate pe ascuns despre PRISM: programul de spionaj electronic global derulat de guvernul american în numele luptei împotriva terorismului. Ajuns în Hong Kong, Snowden a început să vorbească. Mai întâi de la adăpostul anonimatului, mai apoi public, cu nume şi prenume. „Nu sunt nici trădător, nici erou, sunt un american“, a explicat el.
În acest moment s-ar cuveni un stop cadru, pentru două observaţii şi semne de întrebare. Carevasăzică, Snowden a ales să fugă de furia americanilor tocmai în Hong Kong, adică sub nasul Beijingului. Argumentul lui, că s-a dus acolo pentru că are încredere în justiţia şi dreptatea locului, este – să fim serioşi - rizibil. E, cum spunea o colegă din presa britanică, la fel ca şi cum Humphrey Bogart ar fi zis că se duce la Casablanca pentru împachetări cu nămol... Varianta mult mai plauzibilă este că, dată fiind esenţa scandalului şi recentele acuzaţii dure sino-americane de spionaj electronic, Snowden mizează pe intervenţia comuniştilor de la Beijing împotriva extrădării sale în SUA. Interviul ulterior al lui Snowden pentru South China Morning Post, în care a strecurat câteva noi informaţii despre atacurile cibernetice secrete ale americanilor împotriva Chinei, pare să confirme că aceasta este cartea pe care va juca tânărul nostru Edward.
Între timp, la Washington s-a iscat furtuna. Luaţi iniţial prin surprindere de dezvăluiri, exponenţii Administraţiei Obama, în frunte cu preşedintele, s-au bâlbâit cu dezminţiri cu jumătate de gură, pentru a explica mai apoi că programul PRISM e mult mai puţin extraordinar decât îl prezintă Snowden, că totul se face cu respectarea legii şi că, oricum, aceste interceptări electronice au permis până acum dejucarea mai multor atentate de tipul celor de la 11 septembrie. Se impune un nou stop cadru: ce garanţii avem că aşa este şi că guvernul nu se foloseşte de marota terorismului pentru a-şi băga nasul în treburile fiecărui cetăţean obişnuit? Întrebarea merită pusă, mai ales că, chiar înainte de izbucnirea scandalului PRISM, Administraţia Obama a fost forţată în defensivă de un alt scandal al ascultărilor telefonice secrete: s-a aflat că Ministerul Justiţiei a interceptat pe ascuns convorbiri telefonice ale reporterilor de la Associated Press şi Fox News, pentru a identifica sursa unor scurgeri de informaţii. Oamenii lui Barack Obama au arătat deja că au apucăturile formate şi urechile pâlnie. Or, venite pe fondul acelui scandal, asigurările date acum de Administraţia Obama, că legea a fost respectată întocmai, sunt oricum, dar nu credibile. În plus, mulţi analişti se îndoiesc de utilitatea spionajului electronic la o asemenea scară în prevenirea actelor teroriste. Ei spun că astfel de programe au o utilitate antiteroristă zero, dat fiind volumul enorm de informaţii brute ce trebuie prelucrate, şi au mai degrabă o valoare politică, pentru că arestările efectuate pe baza lor pot fi invocate la momentul oportun de politicieni – de exemplu în campania electorală -, atunci când sunt întrebaţi ce au făcut pentru protejarea poporului american de ameninţarea teroristă.
Nu trebuie trecută însă cu vederea nici ipocrizia presei şi a opiniei publice. În goana după audienţă, media occidentale alimentează o stare de tensiune prin articole senzaţionaliste despre pericolul terorist. Iar în cazul în care chiar are loc un atac terorist, cum a fost cel recent din Boston sau decapitarea soldatului britanic, din sudul Londrei, tot presa şi opinia publică sar la beregata politicienilor, întrebând de ce atentatele nu au fost dejucate şi teroriştii depistaţi înainte să apuce să acţioneze. Altfel spus, pe de o parte, ne aşteptăm ca serviciile secrete să ştie tot ce face fiecare individ care ar putea organiza un atac terorist, dar când aflăm că aceasta nu se face prin dat în bobi sau ghicit cu globul de cristal, ci prin spionaj electronic ultrasofisticat şi monitorizare nediscriminatorie a comunicaţiilor la scară mondială, ne indignăm.
Stranie coincidenţă, Edward Snowden a ales să-şi facă dezvăluirile aproape în acelaşi timp cu începerea procesului unui anumit Bradley Manning, soldatul din spatele scandalului cu un nume mult mai celebru – WikiLeaks. Nu se poate ca Snowden să nu fi fost conştient că riscă să aibă soarta lui Manning, atunci când a dezvăluit programul PRISM. Şi totuşi, a făcut-o. Inconştienţă? Eroism? Ipocrizie? Trădare? Câte puţin din fiecare? Deocamdată, Snowden îşi trăieşte momentul lui de glorie. Iar chinezii îşi iau conştiincioşi notiţe. //
