Perfidul Albion şi furioasa Mioriţă

Românii au toate motivele să fie furioşi şi jigniţi că au ajuns să li se spună – în reclame sau altfel - că nu sunt bineveniţi într-o ţară prietenă din Europa. Dar ţinta furiei lor n-ar trebui să fie un politician cu nume greu de pronunţat, de peste mări şi ţări, ci unii cu nume mult mai neaoşe, aleşi şi realeşi la Bucureşti, de 23 de ani încoace.

Indiscutabil, ideea de a recurge la pu­bli­ci­tate negativă pentru a-i descuraja pe ro­mâni şi bulgari să vină în Marea Britanie este una năstruşnică, ca să folosim un eu­femism. În apărarea gu­ver­nului britanic trebuie spus totuşi că ea nu a fost for­mulată chiar în aceşti ter­meni. Un secretar de stat pentru imigraţie, Mark Har­per, a sugerat că guvernul britanic ia în calcul diferite opţiuni pentru a descuraja un influx masiv de români şi bulgari în Regatul Unit, după 31 decembrie 2013: „Vrem să ne asi­gurăm că românii şi bulgarii au o ima­gine corectă despre situaţia de aici... [să ştie] că nu plouă cu ajutoare sociale“. În­trebat dacă aceasta ar putea include o cam­panie publicitară negativă în cele do­uă ţări, domnul Harper a răspuns că au­torităţile nici nu se gândiseră la aşa ceva. Era însă prea târziu. Ştirea că Marea Bri­tanie e gata să-şi facă publicitate negativă în două ţări din UE, de teama că va fi in­vadată de români şi bulgari, s-a răspândit ca vântul, provocând un val de reacţii critice şi generând cunoscutele campanii pu­blicitare ironice din mass-media ro­mâneşti şi bulgare.

Iritarea sau chiar furia cu care a fost întâmpinată această ştire în România sunt omeneşti. Din cuvintele oficialului bri­ta­nic s-ar înţelege că românii vor să vină în număr mare în Marea Britanie pentru a pro­fita de sistemul de asigurări sociale, nici­decum pentru a-şi exercita un drept perfect legitim de cetăţean UE, de a se stabili şi a lucra într-un alt stat membru al Uniunii. Până aici, lucrurile sunt clare, cu o singură observaţie. Furia şi frustrarea resimţite în România sunt îndreptate în direcţia greşită. Altcineva ar trebui în­jurat. Să mă explic.

Că ne place sau nu, româ­nilor li s-a dus faima pe Al­bion. Şi nu în sens pozitiv. Numele lor apa­re frecvent în relatările despre furturi de cabluri sau capace de ca­nal, ocu­pări abuzive de imo­bile, clo­nări de carduri, frau­de de asistenţă socială sau cer­şetorie organizată. Statistic, românii sunt al doi­lea mare grup infracţional de străini din Marea Britanie, după polonezi. Şi aceasta spune multe, dat fiind că polonezii din Regatul Unit sunt mult mai numeroşi decât românii. Pe de altă parte însă, în apă­rarea lor, românii – aici includem şi ro­mii originari din România – sunt mai vizi­bili în statistici deoarece tind să comită delicte mai mărunte. Altfel spus, un po­li­ţist - supus presiunilor tot mai mari de a raporta lunar eficientizarea activităţii, cu obiective şi indici de raportare precişi - va fi poate mai înclinat să aresteze lunar aceleaşi patru cerşetoare românce/rome din faţă de la Harrods, decât să petreacă zeci sau sute de ore în operaţiuni com­plexe pe urmele mafiei ruse sau ale trafi­canţilor britanici de arme sau droguri.

Şi aşa ajungem la percepţia publică, ine­vitabil influenţată de aceste statistici me­diatizate aproape zilnic, cu cifre şi cazuri concrete, mai ales de tabloidele de mare cir­­culaţie de genul The Sun sau Daily Mail. Iar anxietatea astfel generată în rân­dul pu­blicului se traduce într-o presiune cres­cândă asupra politicienilor, de a ac­ţio­na sau măcar de a fi văzuţi că acţionează. Si­gur, imigraţia ilegală nu e un subiect nou, dar e cu atât mai fierbinte în vremuri de criză economică. Conservatorii au ve­nit la putere promiţând să facă ordine în do­me­niul controlului frontierelor şi al imigraţiei ilegale. Ultimul lucru pe care şi-l pot per­mi­te în 2014, anul de dinaintea alegerilor generale, este să fie percepuţi ca slabi şi ezitanţi în problema imigraţiei. Prea puţin se discută despre faptul că, dacă vor veni români şi bulgari să lucreze aici anul vii­tor, ei vor plăti impozite şi taxe, finanţând astfel şi ei tocmai aparatul de protecţie socială pe care sunt suspectaţi că vor să-l „mulgă“. Prea puţini explică acum că cine vrea să abuzeze sistemul nu are nevoie nici de vize, nici de permise de muncă. Ro­mânii care au vrut să stoarcă statul bri­tanic de bani au sosit aici cu mult înainte de preconizata ridicare a restricţiilor.

În Marea Britanie a mai existat un caz si­milar, în anii ‘70, când un consiliu local – din Leicester – a iniţiat o campanie pu­blicitară negativă menită să-i descurajeze pe asiaticii cu paşaport britanic din Ugan­da să vină în Regatul Unit. Campania de atunci a fost chiar mai dură – oamenilor li s-a spus direct să nu vină în Leicester, pentru că nu ar fi nici în interesul lor, nici al familiei lor. În cele din urmă, campania a fost un eşec răsunător. Autorităţile au ră­mas cu pata rasismului, iar Leicester, cu o mare comunitate asiatică.

Interesant este că, în cazul de faţă, acuzele de discriminare rasială lipsesc sau sunt foarte timide. Unii analişti spun că ro­mâ­nii şi bulgarii ar fi acum un debuşeu pen­tru englezii nevoiţi să poarte ani de-a rân­dul căluşul political correctness şi să asis­te la sosirea a zeci şi sute de mii de imi­granţi din fostul imperiu. Pentru a verifica teoria, vă recomand un exerciţiu: schim­baţi naţionalitatea din această ecuaţie cu cea pakistaneză sau indiană, de exemplu. Aţi înţeles corect. Nimeni, absolut niciun politician britanic nu şi-ar permite să gân­dească măcar, darămite să vorbească pu­blic, despre organizarea unei campanii ne­gative pentru a-i descuraja pe acei ce­tă­ţeni să vină în Regatul Unit, deşi ei nu sunt cu nimic mai cinstiţi sau necinstiţi de­cât românii sau bulgarii.

Aici apare şi pericolul victimizării. Astfel de iniţiative pripite riscă să dea apă la moa­ră şi politicienilor naţionalişti, şi cercurilor eurosceptice de la Bucureşti sau Sofia, ca­re acuză Vestul că nu ştie decât să sugă sân­gele obidiţilor din Est, fără să ofere ni­mic în schimb. Dar, de fapt, tocmai aici es­te cheia. Românii au toate motivele să fie furioşi şi jigniţi că au ajuns să li se spună – în reclame sau altfel - că nu sunt bine­ve­niţi într-o ţară prietenă din Europa. Dar ţin­ta furiei lor n-ar trebui să fie un po­li­tician cu nume greu de pronunţat, de pes­te mări şi ţări, ci unii cu nume mult mai neaoşe, aleşi şi realeşi la Bucureşti, de 23 de ani încoace. //