Școala românească: perspectiva unui părinte

Se scrie mult despre educație. Se vorbește și mai mult. În urma consultării publice asu­pra noilor propuneri-cadru, Ministerul Educației a primit peste 18.000 de re­co­man­dări și sugestii. Aceasta dovedește că, în contextul românesc, educația e un su­biect sensibil și preocupă multă lume. De ani buni încercăm să găsim o soluție. Fie­ca­re dintre noi are o părere despre cum s-ar face școala mai bine în România – de la părintele nesatisfăcut de standardele pre­dării și care își așteaptă copilul la poar­ta școlii, pentru a-l duce la meditațiile menite să umple golul lăsat de școală, la profesorii care, nefăcându-și datoria de dascăli, iau ca afront personal orice ob­ser­vație despre educația în școală sau puținii profesori care își dedică viața educației, dar pe care nimeni nu îi vede, nu îi as­cultă, nu îi apreciază și până la elevul care se simte constrâns de sistemul actual, care nu pare a-i oferi un spațiu de exprimare.

In calitatea mea de părinte, un lucru mă cons­ternează cel mai tare. În con­textul social de la noi din țară, există un discurs defetist şi negativ asociat cu actul învățării și adoptat de toți cei implicați în sistemul de învățământ. Cred că acest nor de de­fe­tism care în­vă­lu­ie educația stă la rădăcina multor pro­ble­me din sistemul de în­vă­ță­mânt și, mai mult decât atât, are con­se­cințe pe termen lung, atât în viața in­dividului, cât și la nivel de societate.

Pentru a înțelege mai bine acest fenomen al discursului negativ, iată, am adunat câ­teva exemple în ultimul an despre ce în­seamnă „a învăța“ în contextul românesc și mesajele subliminale asociate acestora pe care copiii le primesc.

1. A învăța e o obligație, nu o plăcere. De mici copii avem în noi dorința de a cu­noaș­te, de a explora, de a acumula cu­noș­tințe. Dar, de la grădiniță, an de an, acest impuls natural se transformă într-o da­to­rie făcută dintr-un simț al obligației care in­duce subtil și treptat frica în sub­con­știentul copilului. Astfel, elevul ajunge să în­vețe nu din dorinţa de a cunoaște, nu din pasiune, ci de frică „să nu strige doam­na la mine, dacă nu îmi fac tema“, sau din cauza presiunii exercitate de părinți.

2. A învăţa e un proces greu, nu ușor. Când ești la grădiniță, ți se spune: „Lasă, că mergi tu la școală și o să vezi ce greu îți va fi“. În clasa a IV-a, copilului i se spu­ne: „Lasă, că o să vezi tu din clasa a V-a ce mult o să ai de învățat și ce greu va fi“. Discursul de „bau-bau“ continuă și în cla­sele mai mari. Fiicei mele de clasa a V-a i s-a spus la ora de matematică de ne­nu­mă­rate ori: „Lasă, că vedeți voi ce grea e geo­metria“.

3. Dacă nu știi e un eșec. Mi-a venit bă­ia­tul într-o zi supărat de la grădiniță să-mi spună că nu i-a plăcut, deoarece doamna l-a certat fiindcă a greșit ceva la „fișe“ (foi­le cu exerciții pe care copiii de gră­di­niță le fac în timpul lecției). Aflasem ul­terior că nu făcuse litera „d“ conform pre­tențiilor doamnei. Oare e corect să se pu­nă problema în felul acesta la o vârstă atât de fragedă, când un copil ar trebui în­cu­rajat și ajutat să învețe, nicidecum mus­trat fiindcă nu îi ies literele de prima da­tă? Realitatea e că, din acel moment, co­pi­lu­lui nu îi mai plac fișele. Astfel încep co­piii de mici să dezvolte emoții negative pe care le asocieză cu învățatul.

4. Dacă nu știi, ești pedepsit. De câte ori nu am auzit de profesori care vin la clasă și, drept pedeapsă că elevii nu și-au în­su­șit un concept, îi pedepsesc: „Scoateți o foaie de hârtie. Test neanunțat, cu notele tre­cute în catalog“. Nu înțeleg cum poate un test să îl facă pe copil să însușească cu­noștințele, dacă nu înțelege ce i s-a pre­dat. Oare nu ar fi mai eficient ca, în locul celor zece minute alocate testului nea­nun­țat, profesorul să explice încă o dată con­ceptul? Testul oricum nu îl va face pe co­pil să învețe.

5. Dacă nu știi, nu pui întrebări ca să afli mai multe. Asculți și înveți pe de rost. Ast­fel ți se spune ce și cum trebuie să gân­dești.

6. A învăța înseamnă a asimila multe in­formații, dar aceasta nu înseamnă că știi să le și aplici. Câte teme nu se dau doar de dragul de a da teme? De câte ori nu a ve­nit acasă copilul având o poezie de învăţat de pe o zi pe alta, doar pentru a petrece o oră memorând niște versuri pe care ori­cum le va uita în câteva zile. Ca să nu mai vorbim de materii ca geografia, istoria sau biologia, unde copiii încă mai sunt în­cu­rajați să învețe lecțiile din manual pe de rost. Până și la matematică, teoremele sau de­finițiile dictate de profesor trebuie me­morate cuvânt cu cuvânt.

7. Învățatul e asociat în mare măsură doar cu mediul școlar. Această asociere are con­secințe imediate asupra copilului, care, în afara temelor și a lecțiilor, nu mai are im­boldul de a afla lucruri noi. Mai mult, efec­tele sunt și de lungă durată, fiindcă, odată ieșit de pe băncile școlii, individul în­ce­tează să mai învețe, să-și mai însușească cu­noștințe noi. Învățatul nu devine un obicei instinctiv de zi cu zi.

La sfârșitul anului trecut, un ra­port al Co­misiei Europene a tre­cut aproape ne­sem­nalat de presă. E vorba despre Monitorul Edu­ca­ției și Formării, ediția 2015. Ra­por­tul arată locul codaș pe care România îl ocupă în Uniunea Europeană la ca­te­go­ria educație, în ciuda faptului că, în fie­care săp­tămână, un nou articol cu olim­pici ro­mâni devine viral pe rețelele de socializare online. Raportul subliniază că în România:

­­– rata abandonului școlar este peste media europeană (18,1% față de 11,1%);

– participarea la procesul de învățare pe parcursul vieții este mult sub această me­die (1,5% comparativ cu 10,7%);

– procentul de populație cu studii uni­versitare (25%) ne plasează pe penultimul loc pe plan european (la o medie euro­pea­nă de 37,9%);

– procentele de elevi cu vârsta de 15 ani cu competențe reduse în domeniul citirii (37,3%), matematicii (40,8%) și al altor discipline științifice (37,3%) sunt apro­xi­mativ dublul celor medii înregistrate pe plan european (17,8, 22,1 și, respectiv, 16,6%);

– bugetul alocat educației, ca procent din PIB, este cel mai scăzut din întreaga Uni­une Europeană (2,8% față de media UE de 5%).

Aceste statistici sunt intuite de majoritatea românilor. Nu ne tre­buie un alt raport de la Bru­xelles să ne reconfirme lucruri care deja sunt bine știute de noi. Doar ne plângem de ele toată ziua și trăim într-un defetism perpetuu, cum că nimic nu e bun, nimic nu se va schimba cu­rând şi că de vină e „sistemul“. Nu noi suntem de vină, ci sistemul. Nu pro­fe­so­rii, ci sistemul. Nu părinţii, ci sis­te­mul. Trăim într-o negare continuă, ca și cum noi nu facem parte din sistem. Însă, dacă sistemul din care facem parte e defect, în­seamnă că e vorba de o carență de men­talitate.

Anul trecut am mers să văd piesa An­tisocial și să particip la discuțiile pe tema educației. Piesa de teatru a fost realizată excepţional. Deși pleacă de la un caz care s-a întâmplat într-o școală de elită din Cluj, pentru mine piesa nu a ilustrat pro­blemele „sistemului“ de educație, ci mai degrabă a fost o oglindire a societății ro­mâ­nești și a mentalităților noastre, care par să fie aceleași, indiferent de generație, pregătire profesională sau statut social. Mentalități ce caracterizează două–trei ge­ne­rații: părinți, copii și profesori. Într-o situație de criză, am găsit aceleași reacții, aceleași stereotipuri, aceeași mentalitate. Aceasta demonstrează că problema e mult mai adâncă. Şcoala e doar o manifestare a valorilor sociale care ne caracterizează.

Recunosc, ​şi eu am crescut cu acest dis­curs negativ. Dar doar acum, ca adult, și în special după ce am avut experiența unui sistem educațional din Vest, îmi dau seama de efectul nociv al acestei men­talități. Copiii mei au făcut primii ani de școală într-o țară vestică. E de prisos să spun că, pentru fiecare exemplu de mai sus, pot să dau un contraexemplu din acel context. Cred că diferența de fond dintre sistemul lor și al nostru e fundamentul pu­ternic ce stă la baza pedagogiei lor: prin­cipalul obiectiv al profesorului, în prin­ci­pal în primii ani de școală, e „să îl învețe pe copil să învețe“, adică cum să asimileze informația și cum să o aplice în diferite domenii. Tot ce învață copiii până la vâr­sta de 10 ani învață de la școală. Nu acasă, făcând teme, pentru că primesc doar o temă scrisă o dată pe săptămână.

Ceea ce vreau să spun nu e că se face școa­lă mai bună acolo (motiv pentru unii să comenteze „de ce nu ai rămas acolo, dacă nu îți convine“). Nu cred nici în sloganul „vreau o școală ca afară“, pentru că, tot din propria mea experiență, știu că nu tot ce e afară merge bine. Pe de altă parte, co­piii mei s-au integrat bine în școala ro­mâ­nească, dar a fost foarte interesant să ob­serv că ei au reușit să se adapteze sis­te­mu­lui folosindu-și instrumentele de gândire însușite în sistemul vestic.

Ceea ce vreau să spun e că edu­cația în România ar fi mult mai progresivă dacă ne-am schimba mentalitatea față ​de actul în­vă­țării și educație. Cred că orice re­formă a sistemului educației trebuie să în­ceapă cu o resetare a acestei mentalități. Degeaba schimbăm programe școlare, scoa­tem sau adăugăm materii, implementăm școala altfel (care, de altfel, nu prea e luată în serios, din păcate), venim cu tot so­iul de iniţiative cu care vrem să de­mon­străm că lucrurile se schimbă. Eu cred că totul începe cu o schimbare a men­ta­li­tăților, odată ce vom îmbrățișa educația și vom primi învățarea ca o parte integrantă a vieții de zi cu zi. Aceasta nu depinde de sistem, ci de noi.

Profesori, părinți, copii, haideți să iubim școala!