Cine va conduce politica externă a UE?

Competiția pentru viitorul ministru de Externe al UE se află pe ultima sută de metri. Pe lista scurtă se află Sikorski, Mogherini, Bildt și Gheorghieva. În momente seismice, Europa a dat lideri pregătiți pentru misiuni istorice – Winston Churchill în interbelic sau Karol Wojtyła în anii ‘80. Oare ce va prefera acum?

Radosław Sikorski, antreprenorul strategic

Radosław Sikorski este de departe unul dintre cei mai experimentați și mai talentați lideri europeni ai momentului. Un star al Noii Europe, de mai bine de un deceniu este o prezență cons­tantă în prim-planul celor mai pres­ti­gioase forumuri de securitate globale. Discursurile sale au savoare, mobi­li­zează, sunt directe, au substanță și, de cele mai multe ori, se poziționează în afara prudenței semantice atât de spe­cifice diplomației europene. Ab­sol­vent de Oxford, este un euroatlantist pur sânge. În public vorbește rareori limba eurocrată. Comunică mai de­gra­bă ca un jurnalist, dar proiectând în­totdeauna rigoarea stilistică specifică unui think-tank (în prima parte a ani­lor 2000, a fost rezident al celebrului fief neoconservator American Enter­prise Institute din Washington). De obi­cei, funcționarul sau diplomatul de carieră acceptă regulile culturii instituționale, internalizează frontierele obi­ective, rămâne în „cubical“-ul său. Dimpotrivă, Sikorski este un re­bel, iese din tipare, atacă statu-quo-ul, ia cu asalt constrângerile, zguduie struc­turile încremenite în logici ana­cro­ni­ce. Nișa sa este mai degrabă an­tre­pre­noriatul strategic. Altfel, o di­men­siu­ne crucială pentru fișa postului de Înalt Reprezentant al UE pentru afa­ceri externe și politică de securitate. Experiență are din plin: doi ani ca ministru al Apărării și șapte în frun­tea diplomației poloneze.

Sikorski este un agenda-setter. În timp, instinctele sale s-au dovedit a fi corecte. Întreaga agendă despre care vorbim astăzi pe fondul eve­ni­men­telor din Ucraina - pivotul geografic al NATO, întoarcerea Alianței la fun­damentele sale de apărare colectivă teritorială, reasigurarea strategică a flancului estic, actualizarea planurilor de apărare pentru statele membre

ex­puse, normalizarea exercițiilor de tip Steadfast Jazz la periferie - a fost în detaliu elaborată în discursurile sale ți­nute în momente în care pentru mulți era doar un excentric parohial incapabil să depășească imaginarul istoric polonez și sensibilitățile sale. Dar poate că tocmai plonjarea în această „mentalitate școală“ l-a în­zes­trat cu datele potrivite să anticipeze ten­dințele geopolitice ale mo­men­tu­lui. În aprilie 2008, în timpul sum­mit-ului de la București și înainte de Georgia, puncta criza de credibilitate a Articolului 5, pledând pentru difu­za­rea mai mult sau mai puțin echi­li­brată a infrastructurii NATO pe te­ri­toriul acoperit de Tratatul de la Wa­shington, în special pe flancul estic, ră­mas complet descoperit. Pentru Si­korski, problema era aceea că di­men­siunea militară a Alianței - exerciții, infrastructură, planuri de apărare - se atrofiase în favoarea celei de club po­litic. Însă, pe fond, pentru Polonia era un déjà-vu. Mai văzuse în istoria sa garanții de securitate credibile doar pe hârtie. La mai bine de opt ani de integrare în Alianță, infrastructura NATO în Polonia era ca și inexistentă: „o realitate care nu ne dă încredere că Alianța va apăra un centru
ne­fi­nalizat de conferințe“, a spus Si­kor­ski atunci. De fapt, dorea o Alianță ca­re să nu mai pună corectitudinea po­litică față de Moscova înaintea solidarității față de statele membre, care să-și exerseze misiunile asumate prin tratat și care să nu îi trateze pe noii veniți ca pe niște cetățeni de mâ­na a doua, sacrificabili. De atunci și pâ­nă astăzi, miza a rămas aceeași: „de a ne convinge că Articolul 5 al Tra­tatului de la Washington este va­labil nu doar legal, ci și din pers­pec­tiva capabilităților care îl pun în prac­tică“. Este o dezbatere care a re­modelat NATO în momente cheie (mai ales la Chicago, în 2012) și se va afla în prim-planul summit-ului din sep­tembrie din Țara Galilor. Nu în ul­timul rând, prezența sa în prima linie a unui astfel de efort de regândire a Alianței oferă o experiență decisivă și pen­tru UE, care, în esența sa, men­ți­ne o dimensiune, deseori ignorată, de apărare colectivă, cu propriul „Ar­ti­col 5“, în teorie chiar mai cuprinzător decât cel oferit sub umbrela NATO. Și care, mai mult, se confruntă cu ace­leași probleme: lipsa de credibilitate.

Dincolo de această agendă oarecum regională, Sikorski a demonstrat lea­dership și viziune europeană. Alături de Carl Bildt, este unul dintre ar­hi­tecții intelectuali ai Parteneriatului Estic, un program cu impact geo­po­litic de transformare societală și mo­dernizare instituțională a statelor din „străinatatea apropiată“. În 2009–2010, în primii ani ai Administrației Oba­ma, a fost un promotor energic al re­setării relațiilor cu Rusia, păstrând în­să o doză sănătoasă de scepticism și in­vestind mai degrabă într-o resetare cu dinți (deopotrivă descurajare și „dé­tente“). Este momentul în care sunt redactate primele planuri de apă­rare teritorială a Poloniei și a statelor baltice sub umbrela NATO, când se desfășoară baterii Patriot sau de­ta­șamentul american de avioane F-16. Tot­odată, pe fondul pivotului SUA spre Pacific, Sikorski înțelege că vii­to­rul securității europene depinde de re­setarea relațiilor cu Berlinul și Pa­ri­sul și că fără sprijinul motorului ger­mano-francez nu se poate face nimic. Fie că vorbim de Grupul de la Wei­mar, de Grupul de la Vișegrad sau de Antanta Cordială, Sikorski plasează Varșovia în mai toate ecuațiile cu in­fluență continentală. Este momentul în care transmite Berlinului: „mă tem de puterea germană mult mai puțin decât mă tem de neimplicarea Ger­maniei. Sunteți națiunea in­dis­pen­sabilă a Europei“. Iar la Paris, îm­bră­țișa conceptul francez de „L’Europe puissance“, reactualizând vechiul de­zi­derat de la Saint-Malo pentru o capacitate autonomă de acțiune a Europei când Alianța decide să nu se implice. Acum vorbește de o „eu­rozonă“ a apărării.

Federica Mogherini, generația „sfârșitului istoriei“

Federica Mogherini reprezintă din mai toate punctele de vedere contrastul perfect, este o anti-Sikorski.
Conciliantă, evită tabuurile și temele care polarizează, are un discurs șters, superficial, aflat în marginea platitudinilor și clișeelor obișnuite diplomației europene. Într-o lume ideală, lipsa de experiență pe cele mai importante dosare ale momentului ar fi un criteriu decisiv pentru a mai rămâne câțiva ani pe tușă pentru rodaj profesional. În cele din urmă, este șefa diplomației italiene abia din februarie, portofoliu preluat după câteva luni în postura de președinte al delegației italiene la Adunarea Parlamentara a NATO. În urmă cu câteva săptămâni, pe scena forumului de securitate de la Wrocław, Sikorski spunea că „ultimii 15 ani au fost ani de iluzii, am tot așteptat Nirvana postmodernistă cu o Rusie în marș către culmile unei minunate lumi noi“. Și iată că reveria a luat sfârșit, ne-am întors în plină istorie. Războiul, în variatele sale forme, este din nou o posibilitate la periferia Europei. Totuși, în ciuda acestor evidențe, Mogherini rămâne o idealistă. În programul președinției italiene a UE, deținută până la sfârșitul anului, vorbește de un parteneriat strategic cu Rusia. Parcă a rămas blocată pe pilot automat. Stă departe de terminologia „nucleară“: agresiune, anexare, revizionism teritorial. Nu este de mirare că balticii au acuzat-o deschis de o atitudine mult prea soft în relația cu Moscova.

Pe undeva, clivajul tradițional dintre Noua și Vechea Europă explică distanța de optică dintre Mogherini și Sikorski. Mogherini provine din generația „sfârșitului istoriei“, a Woodstockului geopolitic. Vede lumea printr-o astfel de lentilă. Nu rezonează nici pe departe cu discursul reasigurării strategice, o dezbatere atât de importantă pentru flancul estic. Îl percepe ca pe o relicvă a Războiului Rece. De fapt, are alergie față de simbolurile asociate cu universul Războiului Rece, pe care îl consideră în general clasat. Un astfel de exemplu îl oferă subiectul prezenței armelor nucleare tactice americane răspândite pe teritoriul Europei. „Avem nevoie de astfel de arme pe teritoriul nostru? Nu. Militar, sunt de neutilizat. Trebuie să investim mai înțelept în lucruri de care avem nevoie cu adevărat. Însă aceasta este o discuție simbolică. Acestea sunt un simbol al Alianței, al legăturii dintre Statele Unite și Europa. Poate este doar impresia mea, un punct de vedere specific unei alte generații, dar nu avem nevoie de acest tip de simboluri care vin cu adevărat din timpul Războiului Rece“, spunea Mogherini la Washington, în decembrie 2013. În același an, pe scena conferinței Lennart Meri, în inima statelor baltice, Mogherini venea cu un mesaj similar: „Lumea s-a schimbat. Suntem prieteni. Nu trebuie să primim reasigurări tot timpul. Este o schimbare mentală pe care trebuie să o parcurgem. Este și o schimbare de generație. Sunt mulți politicieni americani și europeni care încă gândesc în paradigma afirmată imediat după sfârșitul Războiului Rece“. Un moment când prezența americană în Europa era considerată imperativă, un garant simbolic al stabilității. Însă Mogherini este tranșantă: „Nu avem nevoie atât de mult de simboluri precum tancuri sau arme nucleare tactice. Nu ar trebui să ne concentrăm atât de mult pe simboluri“. Mesajul nepotrivit în locul cel mai nepotrivit. Un spațiu unde simbolurile tangibile care exprimă solidaritatea euroatlantică la firul ierbii contează. Mai mult, un spațiu aflat de ani buni într-o cursă de reasigurare strategică pe care Vechea Europă nu o înțelege. Mogherini aproape că pledează pentru un mariaj deschis, în care putem flirta și cu alții. Iar pentru septembrie ar prefera ca agenda summitului NATO să nu fie „umbrită de criza din Ucraina. Riscăm să ne întoarcem la o agendă din alte vremuri, anacronică pentru Alianță și să pierdem oportunitatea istorică de a privi înainte“ spunea Mogherini în inima Washingtonului (la Brookings Institution), în mai 2014.

Carl Bildt, diplomatul digital

Carl Bildt ar putea fi candidat pentru postul de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politică Externă și Securitate. El rămâne unul dintre cei mai cunoscuți miniștri de Externe ai Europei, ocupând această poziție în Suedia încă din anul 2006. Ce l-a propulsat pe Carl Bildt pe scena politică mondială nu a fost neapărat durata mandatului, cât mai degrabă stilul său diplomatic. Liderul suedez a fost unul dintre pionierii diplomației digitale, având încă din 2007 unul dintre cele mai citite bloguri politice din Suedia și un cont personal de Twitter în limba engleză cu peste 250.000 de adepți din întreaga lume, unde își exprimă poziția pe diferite teme de politică externă. Din punctul său de vedere, diplomația digitală înseamnă să fii capabil să iei rapid pulsul a ceea ce se întâmplă în lume. Deși se află la avangarda diplomației digitale, Carl Bildt nu ezită să apeleze și la instrumente ale diplomației convenționale. Una dintre cele mai recente realizări a fost inițiativa Parteneriatului Estic, lansată în mai 2009, împreună cu ministrul de Externe polonez, care a resetat relațiile între UE și câteva dintre fostele republici sovietice. Liderul politicii externe suedeze a jucat de asemenea un rol decisiv în crearea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene și a semnat Tratatul de Aderare a Suediei la UE în timpul mandatului său de prim-ministru al Suediei (1991-1994) la summitul de la Corfu (iunie 1994). A fost singurul premier de centru-dreapta din Suedia în ultimii 52 de ani și un real reformator al economiei suedeze. Deși Partidul Moderat din care făcea parte câștigă alegerile în 1994, mandatul său de premier se încheie în anii următori, Bildt a continuat să joace un rol activ ca mediator în soluționarea conflictelor din Balcani. Pentru că ocupă o serie de poziții importante în timpul războaielor din Balcani, Carl Bildt obține în această perioadă o bogată expertiză de politică externă. A deținut funcția de Trimis Special al Uniunii Europene în fosta Iugoslavie începând din iunie 1995, a fost copreședinte al Conferinței de Pace de la Dayton, Înalt Reprezentant pentru Bosnia și Herțegovina între 1995 și 1997, iar în perioada 1999-2001 este Trimis Special al secretarului general al Organizației Națiunilor Unite pentru Balcani.

Deși și-a construit o reputație de proeuropean convins, iar experiența și calitățile sale îl recomandă pentru postul de Înalt Reprezentant al UE, s-ar putea ca liderii europeni să nu-și dorească un actor carismatic și vocal în locul lui Catherine Ashton, actualul Înalt Reprezentant, renumită pentru discreție și pentru modul în care a menținut pe toată perioada mandatului său un profil scăzut. Cu nominalizările care vor avea loc la doar câteva săptămâni înainte de alegerile generale din Suedia, Bildt poate vedea acest lucru drept un moment prielnic pentru o schimbare, dar el se confruntă cu unele obstacole serioase, inclusiv cu faptul că primul ministru suedez, Frederik Reinfeldt, s-ar putea să încerce să obțină un post la Bruxelles. Ministrul de Externe suedez are și un trecut controversat, el fiind acuzat ca având o poziție mult prea conciliatoare în timpul conflictelor din Balcani, atunci când alți lideri recomandau o intervenție militară. În plus, imaginea sa a fost afectată și de telegramele WikiLeaks, atunci când s-a descoperit că diplomații americani îl consideră „arogant și încăpățânat, un câine de talie medie cu atitudinea unui câine de talie mare“ („medium size dog with big dog attitude“).

Kristalina Gheorghieva, un candidat de compromis

Kristalina Gheorghieva, fost oficial al Băncii Mondiale, neutră din punct de vedere geopolitic, vine dintr-o țară aflată la confluența dintre Europa de Est, Mediterana și Orient și pare să fie mesagerul sincretismului pe care politica europeană mizează.

Pe 6 august, la insistențele noului președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, Kristalina Gheorghieva este nominalizată din partea Bulgariei drept candidat pentru postul de Înalt Reprezentant al UE după îndelungi ezitări. Norocul Gheorghievei  a fost contextul politic intern din Bulgaria, unde existau deja discuții privind dizolvarea parlamentului la începutul lunii august și desfășurarea alegerilor anticipate în octombrie.

Dar cine este Kristalina Gheorghieva? O surpriză în actuala Comisie Europeană, Gheorghieva, care deține din 2010 postul de comisar european pentru cooperare internațională, ajutor umanitar și răspuns la situații de criză, a dat dovadă de modestie, determinare și eficiență, făcându-și treaba în liniște, în timp ce alți comisari erau criticați. Charles Grant, fondatorul think-thank-ului londonez Centrul pentru Reformă Europeană (Center for European Reform), spunea recent despre Gheorghieva: „este femeie, lucru care ar putea ajuta UE în calculele sale. Cu toții o consideră destul de competentă, iar ea nu este la fel de combativă precum Sikorski și nu și-a făcut nici dușmani“.  Kristalina Gheorghieva este afiliată, asemenea lui Carl Bildt, Grupului Popularilor Europeni și reprezintă în prezent cea mai mare amenințare pentru ceilalți competitori, deoarece se încadrează perfect în tiparul diplomatului tăcut, modest, preferat de birocrații de la Bruxelles. În ce privește competența, nu poate fi vorba de calități excepționale. Comparația cu lideri de talia lui Radosław Sikorski, Alexander Stubb sau Carl Bildt nu este deloc în favoarea doamnei Gheorghieva. Dacă Federica Mogherini este privită cu mare neîncredere de statele baltice și de Polonia, Gheorghieva are avantajul naționalității și ar putea fi considerată un bun reprezentant al Europei de Est. Faptul că a lucrat anterior în alte organizații internaționale ar putea fi considerat de asemenea un avantaj, dar rămâne întrebarea:  ar putea Gheorghieva să câștige respectul miniștrilor de Externe ai statelor membre? Din acest punct de vedere, naționalitatea ei ar putea fi un dezavantaj. Până în prezent, printre statele care au transmis Bulgariei semnale pozitive pentru nominalizarea Kristalinei Gheorghieva se numără Franța, Marea Britanie, Estonia și Luxemburg. Catherine Ashton a avut un profil modest în rolul de Înalt Reprezentant începând cu anul 2009, dar în contextul actual multe state și-ar putea dori ca noul reprezentant să asigure funcției o mai mare vizibilitate. La granițele Europei, în 2009, nu exista amenințarea unui război hibrid. În conjunctura actuală, UE trebuie să se decidă dacă își mai permite luxul de a ignora acțiunile Rusiei pe frontul de Est sau dacă a sosit momentul ca un lider vizionar să ghideze politica externă și de securitate a Europei. După 14 ani la Banca Mondială și cinci ani în funcția de comisar european, Kristalina Gheorghieva, dacă va fi aleasă în funcția de Înalt Reprezentat al UE, tot ce va trebui să facă este să mențină în continuare imaginea funcționarului public lipsit de mari ambiții politice, care navighează cu succes printre orgoliile politicienilor. În plus, această atitudine  nu va fi greu de întreținut, rolul pe care l-a jucat Gheorghieva atunci când și-a asumat responsabilitatea pentru coordonarea răspunsului UE în fața consecințelor devastatoare ale megadezastrelor naturale și umanitare din Haiti, Pakistan, Kârgâzstan, Siria, Chile și Sudan a fost salutat călduros și pare să fi îmbunătățit considerabil vizibilitatea serviciului de ajutorul umanitar al UE. Mai mult, ea a lucrat timp de trei ani la Moscova ca director al Băncii Mondiale pentru Federația Rusă și vorbește bine limba rusă. Împărțirea reprezentării externe cu președintele Comisiei și al Consiliului European nu pare să fie o problemă pentru Gheorghieva, din moment ce ea a câștigat deja sprijinul lui Juncker, care și-a exprimat dorința ca numărul femeilor ce ocupă funcții importante în aparatul european să crească. În cele din urmă, liderii europeni au prelungit alegerea Înaltului Reprezentant tocmai pentru a conveni asupra unui pachet care să realizeze un echilibru între familiile politice, la nivelul decalajului  mare-mic, care să reprezinte toate statele din zona euro și din afara ei și, nu în ultimul rând, să asigure un echilibru rezonabil de gen. Dacă conceptul echilibrului de gen va prevala asupra competenței în negociere, Gheorghieva are toate șansele să obțină postul de Înalt Reprezentant.