Alegerile democrate: peisaj după primele confruntări

După Iowa și New Hampshire, matematic ierarhia democrată arată astfel: Pete Buttigieg 23 de delegați, Bernie Sanders 21, Elizabeth Warren 8, Amy Klobuchar 7, Joe Biden 6. Pentru a obține nominalizarea, candidatul câștigător va avea nevoie de sprijinul a 1991 de delegați. Cu alte cuvinte, ne aflăm încă la începutul competiției electorale.

Efectul Bloomberg

Intrarea lui Michael Bloomberg în cursa electorală este așteptată la începutul lui martie - când 14 state vor vota de Super Tuesday. Notorietatea sa (fost primar al New Yorkului, dar și unul dintre cei mai bogați oameni din Statele Unite), experiența, dar și mijloacele media pe care le are la dispoziția sa îl fac un candidat redutabil. În același timp, vizibilitatea electorală pe care o are este copleșitoare (până acum, ar fi investit 300 de milioane de dolari în reclamă politică și a promis că va cheltui până la un miliard de dolari în alegerile generale). Marele avantaj pe care îl deține este că are un buget nelimitat și își permite să intre în competiție oriunde. Ceilalți, mai ales candidații care au probleme de solvabilitate, trebuie să aleagă strategic unde și cum își cheltuiesc resursele.

Pentru cei mai mulți observatori, întrebarea-cheie este dacă intrarea lui Bloomberg în cursă va ajuta cu adevărat tabăra moderaților sau, dimpotrivă, o să netezească drumul lui Bernie Sanders către nominalizare. Riscul este acela de fragmentare și „canibalizare” a moderaților. Creșterea sa recentă în sondajele naționale (până aproape de 14%) s-a făcut în defavoarea lui Biden, nu a lui Sanders. Pentru alții, Bloomberg ar putea să fie ultima speranță, un fel de „plasă de siguranță” în cazul în care moderații pe care îi vedem astăzi în cursă nu decolează sau campaniile lor intră în disoluție.

Marea necunoscută: va rezista Joe Biden?

Slaba performanță a fostului vicepreședinte democrat în Iowa și New Hampshire i-a făcut pe mulți să se întrebe dacă Joe Biden mai poate să-și revină. Și nu puțini sunt cei care îi cântă deja prohodul. Sustenabilitatea financiară a campaniei sale este sub semnul întrebării. În același timp, Biden nu a fost niciodată un favorit al cursei electorale din primele două state ale primarelor democrate. Adevăratul test, inclusiv pentru ceilalți moderați, îl reprezintă Nevada și Carolina de Sud. Pentru Buttigieg și Klobuchar, va fi un moment al adevărului din perspectiva capacității lor de a mobiliza un public-țintă care nu s-a regăsit în demografia electorală din Iowa și New Hampshire – populația afro-americană.

În aceasta din urmă stă și marea speranță a lui Joe Biden pentru a-și reenergiza campania electorală și de a intra cu adevărat în cursă. O performanță bună în Nevada și adjudecarea Carolinei de Nord l-ar plasa pentru o revenire în Super Tuesday. Ar întrerupe astfel și narațiunea de perdant, de candidatură fragilă care nu și-a găsit echilibrul.

În cele din urmă, anduranța sa în fruntea sondajelor, din primul moment în care și-a anunțat candidatura, se datorează sprijinului de care Biden se bucură în rândul electoratului afro-american. Este firewall-ul care încă-i asigură competitivitatea. Una dintre ipotezele vehiculate este că Biden reîncearcă strategia folosită de Bill Clinton în 1992, deși pierduse pe bandă rulantă primele 10 competiții. Abia a 11-a a făcut diferența. Atunci, motivul pentru care Clinton a reușit să recupereze terenul a fost că „era singurul candidat din Sud. Pur și simplu, trebuia să aștepte până când Sudul își va spune cuvântul. Puterea Sudului a fost evidentă și în 2008, și în 2016. Câștigătorul din Carolina de Sud a câștigat cea mai mare parte a Sudului. În 2020, Biden este cel care se apropie cel mai mult de un candidat al Sudului”, scrie Bill Scher în Politico.

Deocamdată, sondajele post-New Hampshire nu arată răsturnări dramatice. În Nevada, Sanders conduce cu 25%, urmat de Biden cu 18% și Warren aflată la 13%. Topul continuă cu Tom Steyer, creditat cu 11%, pe ultimele locuri fiind Buttigieg și Klobuchar (fiecare, cu 10%). În Carolina de Sud, Biden este în scădere, dar se menține pe primul loc cu 28%, apoi Sanders cu 20%, Steyer cu 14%, Buttigieg la 8%, Klobuchar și Warren la egalitate (7%).

Transformarea politicii

Dar dacă ascensiunea lui Sanders nu este o tendință de moment, ci una reprezentativă pentru noul climat politic și societal existent în Statele Unite? Derek Thompson de la The Atlantic propune o teorie interesantă. Alegerile primare democrate nu sunt decât oglindă inversată a ceea ce am văzut în 2016 prin ascensiunea lui Donald Trump. Acesta din urmă a măturat un establishment ruginit, anchilozat, cu candidați moderați care se înscriau în trăsăturile tradiționale ale Partidului Republican (încă dominat de personalități precum McCain sau Romney). În această interpretare, „Sanders joacă un rol similar cu cel pe care Trump l-a avut în 2016: un revoluționar care a luat cu asalt castelul șubred al establishment-ului de partid”. Consecința însă este profundă pentru scena politică americană – câștigători nu vor fi candidații cu platforme flexibile, pragmatice, cei care sunt predispuși la compromisuri cu „ceilalți”, care propun un discurs de centru menit să-i atragă pe independenți și moderați, ci, dimpotrivă, cei care știu să polarizeze, care vin cu platforme revoluționare, disruptive și care știu să mobilizeze armatele de true-believers. „Statele Unite au intrat într-o nouă eră a politicii de partid care-i avantajează pe rebeli și pe radicalii ideologici. În această epocă, cea mai importantă competiție nu este aceea pentru cea mai largă coaliție de votanți, ci pentru cea mai mare și mai pasională bază care va susține candidatul până la capăt, indiferent de ceea ce se întâmplă”, spune Thompson. //

Calendarul alegerilor

Nevada votează pe 22 februarie, urmată de Carolina de Sud, 7 zile mai târziu. Pe 3 martie, de Super Tuesday, vor vota 14 state: Alabama, Arkansas, California, Colorado, Maine, Massachusetts, Minnesota, Carolina de Nord, Oklahoma, Tennessee, Texas, Utah, Vermont și Virginia. 7 zile mai târziu, vor vota Idaho, Michigan, Mississippi, Missouri, Dakota de Nord și Washington.

Marea ruptură

Startul lui Bernie Sanders a avut darul de a scoate în evidență și ruptura tot mai profundă care se dezvoltă în rândurile Partidului Democrat, inclusiv din perspectiva poziționărilor în privința politicii externe și a celei de apărare. Două sunt tușele pe care le identifică Uri Friedman în Defense One.

Pe de o parte, tabăra progresistă, reunită în jurul senatorilor Bernie Sanders și Elizabeth Warren, expune un scepticism programatic față de utilizarea forței și a instrumentelor militare, pledând pentru înclinarea balanței în favoarea instrumentelor de soft-power. Aceștia vor nu doar diminuarea angajamentelor militare și retragerea SUA din Orientul Mijlociu, ci și reducerea masivă a bugetului Pentagonului, concomitent cu stabilirea ca prioritate a diplomației publice și a inițiativelor derulate sub umbrela Organizației Națiunilor Unite. Nu sunt văzute cu ochi buni nici angajamentele de peste mări, în zone-pivot pentru stabilitatea globală – precum Japonia, Coreea de Sud sau Germania – considerate nesustenabile economic. În general, amenințarea fundamentală nu este văzută prin lentila revenirii competițiilor geopolitice, ci ține de combaterea „schimbărilor climatice”.

De cealaltă parte, se conturează o platformă de centru, inspirată preponderent de establishmentul bipartizan, dar care nu respinge aprioric toate inițiativele administrației Trump. Sigur că va exista instinctul restaurației din timpul Obama, de exemplu în chestiuni precum tratatul nuclear cu Iranul. În același timp însă, pe elemente precum reîntoarcerea competiției geopolitice, a noului Război Rece, contrabalansarea Chinei, a investițiilor în tehnologii disruptive (în special în privința inteligenței artificiale sau a armelor hipersonice) esențiale pentru asigurarea supremației viitoare, vor exista numeroase puncte de convergență și continuitate cu actuala administrație. Este de așteptat o schimbare amplă în modalitatea de gestiune a lumii libere. În contrast cu bullying-ul practicat de America-first(o putere egocentrică, unilaterală, ostilă alianțelor tradiționale), democrații de centru propun imaginea unei Americi care se întoarce la butoanele „lumii libere”. Democrația, valorile și cultivarea atentă a alianțelor revin în centrul preocupărilor politicii externe americane.