America, schimbarea la faţă?

Naționalismul economic, populismul, interesul național îngust definit sunt tuşele generice ale doctrinei „America pe primul loc“. Este un contrast de fond cu tradiția, care plasa „lumea pe primul loc“.

Octavian Manea 22.01.2017

De același autor

 

Se vorbește mult despre o lume nouă, des­pre intrarea într-o altă epocă și într-un alt ciclu. Analizat din această perspectivă, dis­cursul de inaugurare a Administrației Trump dă semnalul unei re­setări fundamentale de op­tică și de mindset: „o nouă viziune va guverna tă­râ­mul nostru“ care va pu­ne „America pe primul loc“. După cum remarca Bret Ste­phens, editorialist al Wall Street Journal: „cred că tocmai a depus ju­ră­mân­tul Charles Lin­d­bergh“ (emblema izolaționismului ame­rican interbelic și un susținător al con­servării neutralității în timpul celui de-al doilea război mondial).

 

Cred că este important să în­cer­căm să deslușim momentul 20 ia­nuarie 2017 utilizând lentile specific americane. Și așa cum arăta profesorul Walter Russell Mead în cartea sa, publicată în 2001, Spe­cial Providence. American Foreign Policy and How It Changed the World, politica internațională a SUA tinde să reprezinte un compozit a patru tradiții intelectuale, fiecare cu rădăcini adânci în istoria po­li­tică americană, fiecare asociată unei per­so­na­lități marcante: hamiltoniană (accent pe comerțul liber), wilsoniană (ame­na­ja­rea unui ecosistem internațional care să pro­tejeze și răspândească democrația), jef­fer­soniană (protejarea și apărarea libertății acasă; anti big-government) și jackso­ni­ană (America unilaterală, predispusă ex­cesului populist, cu accente naționaliste). Primele două reflectă preocupări și dimen­siuni globaliste, în timp ce ultimele două sunt orientate spre interior, fundamental scep­tice față de responsabilitățile și cau­ze­le internaționale. Deși toate rămân pre­zen­te, păstrând diverse grade de influență, as­tăzi America este pe cale să experimenteze o supradoză jacksoniană, cu urme difuze jeffersoniene.

 

În registru simbolic, marea perdantă de la 20 ianuarie este tradiția de politică ex­ter­nă, care se revendică de la președintele Woo­drow Wilson. Lipsește acea dimen­siu­ne care „pune lumea pe primul loc“ (Ri­chard Haass) și care a marcat decisiv rolul postbelic al Americii. Când spunem Woo­drow Wilson, ne ducem imediat cu gândul la Liga Națiunilor, la încercările de a coa­gula un pact împotriva agresiunii, o so­cie­tate a statelor și de a le responsabiliza în fața dreptului internațional. Mesajul trans­mis de Trump anunță o ruptură de fond cu credințele care au animat și motivat po­litica externă a Statelor Unite după Răz­bo­iul Rece, un timp în care „doctrina îndi­gui­rii“ era înlocuită cu „o strategie de ex­tindere“ a comunității democrațiilor de pia­ță. Este spiritul unei epoci care a făcut po­sibilă lărgirea NATO și a Uniunii Euro­pene, veritabile construcții care în vechea tradiție amorsată de Woodrow Wilson au făcut lumea mai sigură pentru democrație. Desigur, totul în contextul unui efort am­plu de consolidare a unei veritabile „ar­hi­tecturi a păcii“ centrate pe domnia legii in­ternaționale, pe răspândirea democrației și a statului de drept, pe credibilitatea an­gajamentelor de apărare colectivă și pe co­dificarea unor noi norme care reglează con­duita internă a statelor, precum „res­ponsabilitatea de a proteja“. Pentru Trump, însă, NATO este „depășită“, ONU este „doar un club în care oamenii să se adu­ne, să discute și să se simtă bine“, iar UE doar o prelungire a Germaniei. Acestui trecut de efervescență și cre­ativitate a societății in­ternaționale în care leader­shipul Washingtonului a avut de fiecare dată un rol central, Trump îi propune un viitor în care „nu vrem să impunem nimănui mo­dul nostru de viață, ci să îl lăsăm să strălucească pen­tru a deveni un exem­plu pe care toți să îl ur­meze“. În această logică, reconstrucția pe fundamente democratice a Germaniei și a Japoniei postbelice sau sprijinul activ pen­tru democratizarea Europei Centrale și de Est, după 1989, poate că nu ar fi existat. Respingând wilsonianismul și credința că a face lumea mai sigură pentru democrație rămâne un interes luminat pentru securi­tatea națională a Americii, Trump reînvie mai degrabă spiritul lui John Quincy Adams, care în 1821 spunea că „bine­cu­vân­tările, rugăciunile și inima Americii se vor duce oriunde standardul libertății și independenței s-a răspândit. Dar ea nu va merge în afară, în căutarea unor monștri de distrus. Ea doar dorește tu­turor libertate și independență. Este cam­pioana și protectoarea doar a propriei li­bertăți“. La Trump nu mai regăsim nimic din convingerea ultimei administrații republicane, cea a lui George W. Bush, trans­formată în principiu operațional al politicii externe americane după atacurile de la 11 septembrie: „supraviețuirea liber­tății pe pământul nostru depinde tot mai mult de succesul libertății în alte țări. Cea mai bună speranță pentru pace în lu­me este expansiunea libertății în în­trea­ga lume“. Brandul wilsonian – America protectoare a democrațiilor, a valorilor și a ecosistemului său ordinea liberală inter­națională – intră într-o perioadă de ab­sti­nență, de reflux și retragere.

 

Este, fără îndoială, un discurs pentru America jacksoniană, cea care pentru Trump tocmai a acu­mulat greutatea unei mase cri­tice, o platformă prin care vrea să forțeze un nou consens politic. Alt­minteri, apropiații noului președinte au vorbit mereu de parcă ne-am afla în fața unei revolte jacksoniene. Și, desigur, „re­voluția“, starea de spirit revoluționară tre­buie ținută în permanentă mișcare, altfel energia sa se atrofiază. (Este poate și mo­ti­vul pentru care Trump nu va renunța vreo­dată la contul său de Twitter.) Spre exem­plu, Steve Bannon, o emblemă alt-right și eminența cenușie de la Casa Albă, spunea imediat după câștigarea alegerilor că „asemeni populismului jacksonian, vom construi o nouă mișcare politică - conservatori plus populiști reuniți într-o mișcare economică naționalistă“. Și tot Bannon avea să reacționeze imediat după discursul lui Trump: „a fost un manifest necosmetizat al principiilor mișcării sale populiste și naționaliste. Nu cred că am avut un discurs similar de când Andrew Jackson a ajuns la Casa Albă“. Cu această Americă a comunicat Trump pe 20 ianua­rie cu zecile de milioane care au vrut să fie parte din ceea ce el numește „o miş­care cum lumea nu a mai văzut vreodată înainte“. Un public țintă pe care vrea să îl mențină energizat și mobilizat, hrănindu-l cu un tip predilect de simboluri și emoții. Pe acest fond, Trump întreține iluzia transferului puterii dinspre Washingtonul (elitelor, politicienilor, al establish­men­tului) corupt și pervertit către popor. Pro­mite „nation-building acasă“ (nu „sub­venționarea armatelor și apărarea gra­nițelor altor state“) și că protecționismul („buy American, hire American“) va readuce grandoarea Americii. Mai mult, toa­te politicile publice (fie din sfera exter­nă, comercială sau în planul imigrației) vor pleca de la o premisă suverană: să fie în beneficiul lucrătorilor și al familiilor ame­ricane. O atitudine desprinsă parcă dintr-o logică palmerstoniană în care „nu avem aliați sau adversari permanenți, ci doar interese eterne“. Dar o lentilă prea îngustă, unilaterală care, în momentele che­ie, de șocuri geopolitice, ar putea să îi obtureze capacitatea de a vedea interesul sistemic, de ansamblu al Vestului, al so­li­da­rității euroatlantice sau cauzele de apă­rare colectivă. „America First“ este un discurs în care nu prea se văd interesele Vestului și ale lumii libere. Trump nu vede decât o singură urgență, deși esențială pen­tru mobilizarea Americii jacksoniene: lupta împotriva terorismului radical isla­mist. Și oricât de importantă rămâne aceas­ta din urmă, nu este nici pe departe sin­gura. Ne aflăm, dimpotrivă, într-un mo­ment în care cocktailul volatil dintre na­­ționalismele economice și prădătorii geo­politici ne readuce mai degrabă în at­mosfera anilor ‘30.

 

Hal Brands, un reputat istoric și profesor de afaceri globale de la School of Advanced In­ter­national Studies, Universitatea Johns Hopkins (un loc simbolic pentru discuția noastră, fiind fondată de Paul H. Nitze, rivalul lui George Kennan și unul dintre principalii arhitecți ai stra­te­giei americane din timpul Războiului Re­ce), considera că interpretarea doctrinei „America First“ pare să spună că „vom ui­ta toate lecțiile pe care le-am învățat din Marea Recesiune și din al doilea răz­boi mondial și vom copia politicile care le-au cauzat“. Să sperăm că oameni cu in­fluență asupra administrației, precum ge­neralii Jim Mattis sau Jack Keane, vor reuși să îl lumineze pe noul președinte. Amândoi se revendică din memoria ins­tituțională a establishmentului bipartizan de politică externă și văd cu claritate ame­nințarea epocii - „cel mai mare atac asu­pra ordinii globale de după 1945“ - nu doar din partea grupărilor teroriste, dar și a Rusiei sau Chinei.

 

În final, nu putem să nu reflectăm la o ima­gine. La 9 noiembrie 1989, în Berlin, se prăbușea „imperiul răului“: nu era doar triumful democrației liberale, al pie­țelor și comerțului liber, dar și începutul unei lumi fără ziduri, al integrării, al extinderii societăților deschise, în care „celălalt“ era primit cu brațele deschise. Exact 27 de ani mai târziu, pe 9 noiem­brie, în America este ales un outsider de­venit simbolul unor mentalități și energii care programatic se află la celălalt capăt al spectrului: antiglobalism, retragerea în matca națiunii, demonizarea alterității. Pe undeva, istoria are simțul ironiei. Sau, cum remaca în weekend Francis Fuku­ya­ma: „ne-am alăturat taberei su­ve­ra­niste promovate de China și Rusia“.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22