De același autor
Discursul de săptămâna trecută al președintelui SUA la ONU a reunit multe dintre tușele consacrate de platforma America First. A fost bogat în teme ideale pentru un sezon electoral. „America este guvernată de către americani. Respingem ideologia globalismului și îmbrățișăm doctrina patriotismului“, a anunțat președintele Donald Trump de pe scena Organizației Națiunilor Unite. Înțelege mecanismele de guvernare globală, instituțiile societății internaționale drept constrângeri fundamentale pentru America și chiar mai mult decât atât, drept amenințări fundamentale pentru „suveranitatea națională“. Influențat semnificativ de agenda lui John Bolton, consilierul său pe probleme de securitate națională, Donald Trump a transformat Curtea Penală Internațională într-un simbol al globalismului, „lipsit de orice jurisdicție, legitimitate sau autoritate“ asupra Americii. Mai mult, a făcut din apărarea suveranității piatra de temelie a filozofiei sale: „nu vom preda niciodată suveranitatea Americii către birocrația globală“. În același timp, a transmis lumii faptul că respectă „dreptul fiecărei națiuni de a-și urma propriile obiceiuri, credințe și tradiții. Statele Unite nu vă vor spune cum să trăiți, să munciți sau cum să venerați“. O abdicare simbolică (deși în răspăr cu linia deja articulată de propria sa Strategie de Securitate Națională unde bătălia dintre democrații și puterile iliberale, între sistemele represive și societățile libere rămâne centrală) foarte probabil aplaudată deopotrivă la Moscova și la Beijing. Iar pentru un apărător pur sânge al suveranismului, interferența rusă în alegerile americane nici măcar nu a fost menționată.
Și totuși, vorbim despre o perspectivă care se îndepărtează substanțial de proiecțiile establishmentului, ale cărui reflexe rămân încă adânc înrădăcinate în sectoare-cheie ale guvernului american. Cartea legendarului jurnalist Bob Woodward despre Administrația Trump o arată din plin. Un episod reprezentativ s-a derulat anul trecut, când Donald Trump a fost invitat la Pentagon pentru o lecție de securitate națională. Erau prezenți majoritatea celor considerați că urmează o linie clasică de politică externă, în frunte cu șeful Pentagonului și secretarul de stat. De partea cealaltă, Donald Trump era însoțit de Stephen Bannon (până anul trecut strategul său politic; și care între timp a trecut Atlanticul pentru a pune umărul la răsturnarea echilibrului de forțe din Parlamentul European în favoarea forțelor suveraniste și nativiste de tip Salvini sau Orbán). Intenția lor era familiarizarea președintelui cu rolul tradițional jucat de America în coagularea ordinii liberale de după război. Simbolică este respingerea de către actualul președinte a viziunii pe care Jim Mattis o articulează ori de câte ori are ocazia: „Marele cadou lăsat nouă de cea mai mare dintre generații e ordinea democratică internațională. O ordine bazată pe reguli, care a păstrat pacea timp de 70 de ani“. La fel de reprezentativă este și reacția lui Bannon, care vede în discursul generalului Mattis esența globalismului împotriva căruia a candidat președintele Trump și pe care se așază „vechea ordine din sfera securității naționale“.
Sigur, multe dintre politicile administrației rămân pe pilot automat, continuând liniile programatice ale establishmentului. Însă, pe fond, sunt mulți observatori care se tem că astfel de orientări contradictorii reflectă de fapt o schimbare mult mai profundă de optică în interiorul Americii, și anume, sfârșitul consensului intern cu privire la rolul SUA în lume – de putere indispensabilă, de custode al unui ecosistem internațional favorabil răspândirii democrațiilor liberale, respectului drepturilor omului și apărării valorilor occidentale. Aceasta este una dintre concluziile la care ajunge Robert Kagan în noua sa carte, unde avertizează asupra pericolelor unei lumi năpădite de jungla geopoliticii tradiționale. „Consensul popular și politic din spatele vechii strategii s-a prăbușit“ și unul nou este pe cale să se contureze, transideologic, unde perspectivele marginale (până de curând) reprezentate de Bernie Sanders, Elizabeth Warren, Rand Paul sau cele ale susținătorilor lui Donald Trump au ajuns mai degrabă convergente. Între timp, numărul celor precum Biden sau McCain pare să se subțieze dramatic. Să ne gândim pentru moment cât de diferit este discursul lui Donald Trump, dacă îl comparăm cu cele din epoca intervențiilor umanitare din anii ’90 sau cu deceniul post-9/11, momente care au sfârșit prin reinventarea noțiunii de suveranitate (inclusiv pe coordonatele „responsabilității de a proteja”). La fel de alarmat este profesorul Timothy Garton Ash, care, aflat la Washington, vede atrofierea atlantismului american ca o biserică cu tot mai puțini credincioși: „deși încă are un corp plin de mușchi, Vestul transatlantic are o minte tot mai rătăcită, o inimă slăbită și un suflet divizat“.
