De același autor
„După toate standardele, America este astăzi puterea militară și economică de necontestat a globului. Lumea contează pe noi pentru a fi un catalizator al coalițiilor, un broker al păcii, un garant al stabilității financiare globale. Suntem percepuți ca fiind țara cel mai bine plasată pentru a beneficia din globalizare.“ Asa scria, cu 16 ani în urmă, Samuel R. Berger, consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Clinton. Este instantaneul epocii unipolare, al puterii indispensabile puse în serviciul comunității internaționale (era vremea intervențiilor umanitare din Balcani), al responsabilităților globale, al Americii lăsate moștenire lui George W. Bush cu un an înainte de atacurile teroriste de la 11 septembrie.
Cu totul altfel arată lucrurile 16 ani mai târziu. Structural, atmosfera este profund alterată. Globalismul și globalizarea au ajuns un fel de cuvinte murdare. Atitudinea opiniei publice este fundamental diferită: dacă, în 2002, globalizarea era sprijinită de 78% dintre americani, în 2008, susținerea se prăbușește la 53%, iar până în 2014 comerțul internațional ajunge să fie considerat benefic de numai 17% dintre americani. Iată una dintre variabilele care explică fulminanta ascensiune a lui Donald Trump, contestatarul estabishment-ului. Între timp, după cum observa Fareed Zakaria, într-un Washington „inundat de populism, protecționism și izolaționism“, Obama rămâne unul dintre ultimii susținători ai pivotului spre Asia și care, înainte de a avea o dimensiune militară, are rațiuni preponderent economice. În cele din urmă, ceea ce conferă credibilitate prezenței americane în regiune este tocmai Parteneriatul Trans-Pacific (TPP), care plasează Washingtonul în centrul unei imense zone de comerț liber. Desigur, consecințele sale sunt profund geopolitice, sfârșind prin modelarea unei ordini regionale nu doar sub umbrela protectoare americană, dar și cu profunde caracteristici americane. Este versiunea de secol XXI a unui construct care își propune să țină naționalismele locale sub control, pe americani înăuntru și hegemonia chineză la distanță.
Însă în toată această atmosferă electorală antiglobalizare înfloresc filozofii radicale despre rolul Americii în lume. Probabil nu este o coincidență faptul că multe dintre propuneri sunt preluate în discursul lui Trump. Ele există de mult pe piață, dar acum pare să fi venit în sfârșit momentul lor. În iunie, John Mearsheimer și Stephen Walt, doi reputați profesori în spațiul teoriei relațiilor internaționale de la universități mari americane (Chicago, respectiv Harvard), propuneau în revista Foreign Affairs conturul unei narațiuni strategice alternative. Ancorată în realpolitik, cu obiective limitate, în viziunea lor nu e loc pentru idealismul unor intervenții care să stabilizeze Balcanii sau să oprească un genocid precum cel din Siria sau Rwanda. Dimpotrivă, accentul ar trebui să cadă pe ceea ce ei numesc o politică de contrabalansare de la distanță (offshore balancing) a potențialilor hegemoni care ar amenința regiunile de interes strategic pentru Statele Unite, aceleași care astăzi sunt securizate prin intermediul unor foarte costisitoare alianțe, a căror arhitectură defensivă se sprijină pe prezența forțelor americane. Scopul nu ar mai fi descurajarea preventivă a războiului, iar responsabilitatea primară pentru reglarea diverselor derapaje locale ar reveni unor balanțe de putere cu geometrie variabilă. „În Europa, Statele Unite ar trebui să-și încheie prezența militară și să lase NATO europenilor“, propun aceștia.
Și Barry Posen, profesor la MIT, recomanda la începutul lui august, în revista National Interest, recalibrarea semnificativă a angajamentelor globale americane prin renunțarea la pleiada de alianțe al căror efect ar fi nici mai mult, nici mai puțin decât „subvenționarea apărării unor aliați prosperi“ și o formă de „ajutor social pentru cei bogați“. Câte nu s-ar putea realiza prin reorientarea celor aproape 100 de miliarde de dolari spre infrastructura internă, spre reducerea deficitului și în general spre efortul de nation-building intern.
Oare după sfârșitul istoriei urmează sfârșitul Pax Americana? Și revenirea lumii lui Tucidide, unde „cei puternici fac ce pot, iar cei slabi suferă ce trebuie“?
