Ce urmează după Pax Americana?

„După toate standardele, America este astăzi puterea militară și economică de necontestat a globului. Lumea contează pe noi pentru a fi un catalizator al coalițiilor, un broker al păcii, un garant al stabilității fi­nan­ciare globale. Suntem per­ce­puți ca fiind țara cel mai bine plasată pentru a beneficia din globalizare.“ Asa scria, cu 16 ani în urmă, Samuel R. Ber­ger, consilierul pe probleme de securitate națională al pre­ședintelui Clinton. Este ins­tan­taneul epocii unipolare, al puterii indispensabile puse în serviciul comunității inter­na­țio­nale (era vremea intervențiilor umanitare din Balcani), al responsabilităților globale, al Americii lăsate moștenire lui George W. Bush cu un an înainte de atacurile teroriste de la 11 septembrie.

Cu totul altfel arată lucrurile 16 ani mai târziu. Structural, atmosfera este profund alterată. Globalismul și globalizarea au ajuns un fel de cuvinte murdare. Atitudinea opiniei publice es­te fundamental diferită: dacă, în 2002, glo­balizarea era sprijinită de 78% dintre ameri­cani, în 2008, susținerea se prăbușește la 53%, iar până în 2014 co­mer­țul internațional ajunge să fie considerat benefic de numai 17% dintre americani. Iată una dintre variabilele care ex­plică fulminanta ascensiune a lui Donald Trump, con­tes­ta­tarul estabishment-ului. Între timp, după cum observa Fa­reed Zakaria, într-un Wa­shington „inundat de po­pu­lism, protecționism și izola­ționism“, Obama rămâne unul dintre ultimii susținători ai pivotului spre Asia și care, îna­inte de a avea o dimensiune militară, are ra­țiuni preponderent economice. În cele din ur­mă, ceea ce conferă credibilitate prezenței ame­ricane în regiune este tocmai Parte­ne­ria­tul Trans-Pacific (TPP), care plasează Wa­shing­­tonul în centrul unei imense zone de comerț liber. Desigur, consecințele sale sunt profund geopolitice, sfârșind prin modelarea unei or­dini regionale nu doar sub umbrela pro­tec­toare americană, dar și cu profunde ca­rac­te­ristici americane. Este versiunea de se­col XXI a unui construct care își propune să ți­nă na­ționalismele locale sub control, pe ame­ricani înăuntru și hegemonia chineză la distanță.

Însă în toată această atmosferă electorală antiglobalizare înfloresc filozofii radicale des­pre rolul Americii în lume. Probabil nu este o coincidență faptul că multe dintre propuneri sunt preluate în discursul lui Trump. Ele există de mult pe piață, dar acum pare să fi venit în sfârșit momentul lor. În iunie, John Mearsheimer și Stephen Walt, doi reputați pro­fesori în spațiul teoriei relațiilor internaționale de la universități mari americane (Chicago, res­pectiv Harvard), propuneau în revista Fo­reign Affairs conturul unei narațiuni strategice alternative. Ancorată în realpolitik, cu obiec­ti­ve limitate, în viziunea lor nu e loc pentru idea­lismul unor intervenții care să stabilizeze Balcanii sau să oprească un genocid precum cel din Siria sau Rwanda. Dimpotrivă, accen­tul ar trebui să cadă pe ceea ce ei numesc o politică de contrabalansare de la distanță (off­shore balancing) a potențialilor hegemoni ca­re ar amenința regiunile de interes strategic pentru Statele Unite, aceleași care astăzi sunt se­curizate prin intermediul unor foarte cos­ti­si­toare alianțe, a căror arhitectură defensivă se spri­jină pe prezența forțelor americane. Sco­pul nu ar mai fi descurajarea preventivă a răz­boiului, iar responsabilitatea primară pentru reglarea diverselor derapaje locale ar reveni unor balanțe de putere cu geometrie varia­bilă. „În Europa, Statele Unite ar trebui să-și încheie prezența militară și să lase NATO europenilor“, propun aceștia.

Și Barry Posen, profesor la MIT, recomanda la începutul lui august, în revista National Inte­rest, recalibrarea semnificativă a angaja­men­telor globale americane prin renunțarea la pleiada de alianțe al căror efect ar fi nici mai mult, nici mai puțin decât „subvenționarea apă­rării unor aliați prosperi“ și o formă de „ajutor social pentru cei bogați“. Câte nu s-ar putea realiza prin reorientarea celor aproa­pe 100 de miliarde de dolari spre infrastruc­tura internă, spre reducerea deficitului și în general spre efortul de nation-building in­tern.

Oare după sfârșitul istoriei urmează sfârșitul Pax Americana? Și revenirea lumii lui Tuci­di­de, unde „cei puternici fac ce pot, iar cei slabi suferă ce trebuie“?