De același autor
Alegerile intermediare sunt rareori favorabile partidului care controlează Casa Albă. Este o tendință adânc înrădăcinată a sistemului electoral american. Cu atât mai mult în acest an când șocul economic al războiului din Ucraina, presiunea inflaționistă, prețul carburanților și spectrul recesiunii economice fac misiunea cu adevărat imposibilă. Estimările arată o foarte probabilă preluare a majorității în Camera Reprezentanților de către republicani. Iar Senatul încă poate balansa în oricare dintre direcții. Este și contextul în care administrația Joe Biden și-a lansat cele mai importante documente strategice: Strategia de Securitate Națională (NSS) și Strategia de Apărare Națională (NDS). Pe acest fond este esențial să înțelegem eventualele elemente de convergență dintre actuala administrație și cea precedentă. Sau diferențele unde distanța nu este insurmontabilă.
De departe, tema comună este reîntoarcerea „competiției strategice” dintre marile puteri. Aceasta se află în centrul viziunii despre lume ale celor două administrații. Mai mult, este laitmotivul/refrenul care tinde să domine întregul deceniu. Anii 2020 sunt văzuți drept un moment de inflexiune pentru direcția sistemului internațional, „decada decisivă”. În acest sens, este sugestivă ancorarea simbolică a strategiei de securitate a Casei Albe în imaginarul anului 1947, când administrația Truman creiona primele politici (planul Marshall, reconstrucția Europei, punea bazele formării NATO) care aveau să determine conturul lumii postbelice și al unui sistem internațional în care puterea Statelor Unite avea să joace un rol central. Toate sunt elemente care apar în discursul lui Jake Sullivan (consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Joe Biden) ținut la Universitatea Georgetown prefațând astfel lansarea strategiei Casei Albe.
Probabil una dintre distincțiile de fond dintre cele două administrații ține de modul în care sunt descrise cele două amenințări geopolitice majore: China și Rusia. În trecut, tendința era aceea de a folosi aceeași grilă – puteri revizioniste care au capacitatea de a schimba sistemul internațional în imediata lor apropiere. Acum, China este văzută drept amenințarea pe termen lung, „singurul competitor cu intenția, și din ce în ce mai mult, capabilitățile de a contesta în mod sistematic Statele Unite”. Competiția este multidimensională, depășind sfera militară și revărsându-se în zona economică, tehnologică și diplomatică. Liderii Pentagonului descriu în mod curent China drept puterea care vrea „să remodeleze” nu doar Indo-Pacificul, ci și sistemul internațional în acord cu „propriile interese și preferințe autoritare”. În contrast, Rusia este percepută drept amenințarea „acută”, imediată, dar a cărei intensitate, în perspectivă, se vă estompa, devenind una mai degrabă de etapă și tranzitorie. Foarte probabil, dezastrul militar rusesc din Ucraina a grăbit formalizarea acestei percepții.
Deloc surprinzător, o altă distincție (dar nu imposibil de depășit) ține de rolul alianțelor și al coalițiilor considerate drept „un centru gravitațional” în formula americană de purtare a competiției strategice. NATO, AUKUS, Cvartetul Indo-Pacific, toate trec printr-o etapă de revitalizare, de efervescență regională într-un context în care contestarea statu-quoului de către China și Rusia nu mai lasă loc de îndoială. Cum era de așteptat, nu lipsesc desigur și tușele particulare unei administrații democrate precum amenințările transnaționale, cu efecte globale și care într-o lume ideală ar impune soluții concertate – precum schimbările climatice sau pandemiile.
Ce implicații ar avea răsturnarea balanței de putere din Congres și înclinarea sa în direcția partidului republican? Foarte probabil, accentul plasat pe competiția strategică va rămâne. În definitiv, formalizarea sa a fost făcută de administrația președintelui Donald Trump în 2017 și 2018. Este o marcă înregistrată a documentelor dezvoltate atunci de către generalii H.R. McMaster și Jim Mattis. Dar dacă poziționările recente din Camera Reprezentanților sunt un barometru al direcțiilor viitoare, este de așteptat ca Beijingul să devină „amenințarea acută”, nu Moscova. În general, democraților li se reproșează faptul că nu acordă Indo-Pacificului și în special apărării Taiwanului aceeași prioritate pe care o acordă teatrului european. Mai mult, viteza cu care sunt consumate stocurile de muniții și capabilități pe frontul ucrainean pun sub semnul întrebării capacitatea SUA de a susține un demers similar în imediata vecinătate a Chinei. Așadar, este de așteptat un pivot Indo-Pacific și investiții masive în arhitectura regională de descurajare a Beijingului. Probabil în această logică trebuie văzută declarația liderului republican Kevin McCarthy, care avertiza recent faptul că republicanii nu vor acorda un „cec în alb” apărării Ucrainei. Iar opoziția celor 11 senatori și a celor 57 de reprezentanți republicani față de acordarea a 40 de miliarde de dolari drept ajutor pentru Ucraina arată că exista o potențială susținere în acest sens. //
