De același autor
De parcă totul ar fi rămas pe pilot automat.
Dar dacă ne uităm atent, mai toate administrațiile păstrează linii de continuitate. Inclusiv administrația Trump le-a avut pe ale sale. De exemplu, ajustarea arhitecturii defensive americane în Europa după anexarea Crimeii. În acel context, s-a pus problema articulării Inițiativei Europene de Reasigurare, rebotezată ulterior Inițiativa Europeană de Descurajare. Aceasta a dat mare parte din fondurile necesare securizării Flancului Estic – prin repoziționări de forțe, exerciții, investiții în infrastructuri militare-cheie. Desigur, diferența de resurse a fost esențială și net în favoarea administrației Trump. Un alt exemplu este cel al „strategiei de offset” inițiată în 2014 (al cărei contur a fost inspirat din politici similare adoptate de Statele Unite în timpul Războiului Rece) și a cărei menire era aceea de a oferi Americii avantaje militare decisive în tehnologiile viitorului – inteligență artificială, big data, robotică. Ulterior toate ingredientele sale aveau să fie din plin încorporate și rafinate în documentele de planificare strategică ale administrației Trump: Strategia Națională de Securitate (NSS) și Strategia Națională de Apărare (NDS).
În consecință, este de așteptat să existe linii de continuitate și între o potențială administrație Biden și cea a lui Donald Trump. Foarte probabil, presiunea de a încheia „războaiele eterne” va rămâne constantă pentru că reflectă consensul societății americane. De altfel, Biden personal nu a fost niciodată un fan al intervenționismului extern și care ulterior degenerează în campanii de uzură, cu elemente costisitoare de nation-building. S-a opus intervenției din Libia și a pledat împotriva campaniei de contrainsurgență decisă de Obama în Afganistan în 2009. Dar poate cel mai important element de continuitate pe care ar putea construi o viitoare administrație Biden este accentul pe revenirea competiției dintre marile puteri și pe confruntarea cu Rusia și China. Termenul însăși a început să fie folosit de o aripă minoritară a administrației Obama (aflată la vârful Pentagonului) imediat după anexarea Crimeii. Prin 2015, Robert Work (numărul 2 în ierarhia Departamentului Apărării) vorbea despre sfârșitul unei epoci, a unipolarismului de după Războiul Rece și revenirea politicii de putere și a competiției geopolitice. Această nouă eră începea cu două agresiuni: decembrie 2013, când Beijingul începe construcția insulelor artificiale din Marea Chinei de Sud, și martie 2014, când Rusia anexează Ucraina. În general, discursurile sale sunt un foarte bun precursor al documentelor programatice dezvoltate ulterior de generalii H.R. McMaster și Jim Mattis și care vor asigura arhitectura intelectuală a administrației Trump.
Unde va exista cu siguranță o diferență de fond ține de natura instrumentelor care vor fi folosite. Biden este adeptul revitalizării alianțelor și al mobilizării Vestului în competiția cu China și Rusia. Mai mult, aptitudinile pe care le arată în politica internă de a plasa empatia pe primul loc îi vor fi de mare folos pe scena internațională și în demersul reconstrucției încrederii în relația cu o parte dintre aliați, mai ales cu cei din vechea Europă. Desigur, stilistica fiecărui președinte va fi radical diferită. Dacă sub Trump, filozofia America-first a ajuns să proiecteze prea mult „narcisism strategic”, sub Biden, America ar putea merge în sens opus, cultivând „empatia strategică” (pentru a utiliza terminologia unei cărți recente). O astfel de resursă ar fi esențială pentru marele proiect al politicii sale externe – amenajarea unei „alianțe a democrațiilor”. El vede într-un astfel de format rețeta ideală pentru contrabalansarea puterilor autoritare. În esență, comportamentului agresiv al Chinei trebuie să i se răspundă printr-un alt fel de containment, printr-un front unit al lumii democratice: „Singuri reprezentăm 25% din PIB-ul global. Alături de celelalte democrații, numărul se dublează. China nu poate ignora jumătate din economia globală“, spunea Biden anul trecut.
Nu este exclus ca nume importante din garnitura clasică republicană să facă parte dintr-o viitoare administrație Biden. De exemplu, unul dintre marii susținători ai lui Joe Biden în timpul Convenției Democrate din vară a fost John Kasich, fostul guvernator republican al statului Ohio. Un altul pe listă ar putea fi senatorul Mitt Romney. Un precedent similar a existat în administrația Obama, când republicani consacrați precum Robert Gates sau Chuck Hagel s-au aflat la conducerea Departamentului Apărării. Pentru o Americă polarizată, sfâșiată de identități tribale, ar fi semnalul că agenda bipartizană nu aparține doar trecutului, ci are și un viitor. //
