De același autor
Sfârșitul de an stă sub semnul primei Strategii de Securitate Națională sub semnătura lui Donald Trump. Momentul este important pentru că formalizează optica de ansamblu a Administrației privind rolul și interesele Americii în lume, accentuând prioritățile operaționale pentru etajele inferioare ale birocrației, pentru „statul profund“, dar în același timp comunicând deopotrivă cu aliații și adversarii Statelor Unite. De departe, tema umbrelă rămâne cea a „competiției“ strategice. Pe scurt, se recunoaște faptul că reintrăm într-o lume a competiției pentru influențăgeopolitică, unde marile puteri rivale concurează în arene multiple pentru a răsturna „echilibrele de putere regionale în favoarea lor”. Mai mult vorbim de o competiție între democrațiile liberale si puterile iliberale: „acestea sunt în mod fundamental competiții politice între cei care înclinăspre sistemele represive și cei care favorizează societățile libere”. Cu o săptămână înainte de lansarea oficială, în cadrul unui eveniment alături de omologul său britanic, generalul McMaster (consilierul pe probleme de securitate nationala al presedintelui Trump) lăsa să se înțeleagă tușele fundamentale ale noii filozofii: apărarea ordinii postbelice și mobilizarea aliaților pentru a răspunde amenințărilor comune imediate (precum Coreea de Nord sau ISIS), dar mai ales revizionismului regional hibrid practicat de state precum Rusia, Iran sau China. După cum spune noua NSS: „Vom concura cu toate instrumentele puterii naționale pentru a ne asigura că regiunile lumii nu sunt dominate de o singură putere.” Documentul programatic al administrației nominalizează direct rivalitățile strategice pe careintenționează să le contrabalanseze - proiectele Chinei care tind spre „dislocarea Statelor Unite din regiunea Indo-Pacifică și reordonarea regiunii”, dar și eforturile Rusiei care urmăresc restabilirea sferelor de influență în apropierea granițelor sale folosind o combinație creativă de tactici subversive neconvenționale și supremație militară locală.Ambele puteri investesc masiv în arsenale disruptive – în capabilități anti-acces si de interdicție regională (cunoscute in jargonul militar drept A2/AD) – menite să țină America la distanță și să-i neutralizeze avantajele tradiționale. Ideea de fond devine aceea de a imprima o anumită mentalitate, de a pregăti America și alianțele sale pentru competițiamultidimensională (deopotrivă politică, militară și economică) în zona gri, sub pragul tradițional de agresiune, în spațiul intermediar dintre „pace“ și „război“, acolo unde operează challengerii Vestului căutând impunerea unui nou statu-quo. În acest sens, McMaster a vorbit despre imperativul de a contracara agresiunea economică a Chinei sau „războiul de nouă generație“ al Moscovei – „campaniilesofisticate de subversiune, dezinformare și propagandă, prin care încearcă să ne fragmenteze comunitățile în interiorul propriilor națiuni, întorcându-le unele împotriva altora și căutând să genereze crize de încredere“. In general se vede intenția echipei lui McMaster de a reactiva la nivelul mașinăriei administrative și in teatrele operationaleregionale un tip de mindset competitiv care amintește de anii ’80 și Războiul Rece, un context în care Ronald Reagan formaliza un mesaj similar în bătălia cu marele adversar de atunci – URSS: nevoia de a îndigui expansionismul sovieticprin declanșarea unor competiții (militare, ideologice, economice) eficiente în toate arenele importante (National Security Decision Directive 75, din ianuarie 1983). Din acest ferment intelectual au pornit investiții în programe esențiale câștigării Războiului Rece.
Dar Trump rămâne Trump
Sigur, nu poţi să nu observi cum astfel de construcții și ambiții strategice (valide si foarte necesare) sunt deseori scurtcircuitate de exegezele personale ale preşedintelui Trump. Toată filozofia de mai sus se bazează pe un anumit avantaj competitiv, specific doar Statelor Unite - alianțele. Însă, ori de câte ori se află pe teren electoral, în America jacksoniană, „aliații“ devin ținta predilectă de atac. Ei sunt văzuți ca niște veritabili pasageri clandestini pe spezele contribuabilului american. Și nu, nu este Trump cel din 2016, cel încă nesocializat de cutumele și rigorile prezidențiale, ci Trump după un an la Casa Albă: „Plătim 80% din NATO. Și îi ajută pe ei mult mai mult decât ne este nouă de ajutor, OK?“. Totul la el pare să se reducă la o taxă de protecție: „avem o națiune care nu plătește, o națiune care devine agresivă față Rusia și iată așa ajungem noi în pragul celui de-al treilea război mondial pentru cineva care nu plătește“. Aceștia sunt termenii în care se exprimă Trump în decembrie 2017, în plin miting electoral în Alabama. La fel de toxică rămâne și povestea de dragoste cu Putin, unde Trump nu contenește să adopte poziții în favoarea Kremlinului. Și asta în totală opoziție cu Congresul, cu serviciile sale de informații sau cu propriul Consiliu de Securitate Națională.
În profunzimea sa, Administrația Trump rămâne un câmp de bătălie perpetuu între două tabere. Și este o realitate structurală, o contradicție care nu poate dispărea prea curând. Trump însuși o hrănește ori de câte ori are ocazia. Pe de o parte, sunt cei care proiectează valori mainstream(McMaster, Mattis, Tillerson) apropiate consensului bipartizan și denunțaţi deseori de Breitbart ca fiind globaliști – reflectând un atașament pentru un anumit tip de politică externă americană construit în jurul alianțelor, al ordinii liberale internaționale, care înțeleg că pericolul principal îl reprezintă revizionismul difuz practicat de marile puteri iliberale ale momentului. De cealaltă parte sunt cei care rămân fideli doctrinei America First (Stephen Miller, Tom Cotton, Stephen Bannon) – un naționalism care privește spre interior, nativist, crede în ideea de America Fortăreață, în insularizarea față de globalizare, sceptic față de alianțele tradiționale, față de rolul Americii ca furnizor de bunuri publice pentru societatea internațională, tratând totul într-o logică pur tranzacționalistă, unde totul este business. „Președintele va avea în continuare toate aceste impulsuri naționaliste, chiar dacă ocazional va accepta și compromisuri. Iar tabăra mainstream nu va pleca nicăieri pentru că își dă seama că ceea ce fac ei este atât de important“, ne spune Thomas Wright, directorul centrului dedicat relației transatlantice de la Brookings Institution. Consecințele acestei stări de fapt s-au văzut deja pe tot parcursul anului. Mesaje incoerente, în care una se spunea la nivelul Congresului sau al Departamentului de Stat și cu totul altceva pe Twitter-ul prezidențial. Astfel, este puțin probabil să vedem „o doctrină Trump sau o strategie comună, deoarece această tensiune nu va fi rezolvată niciodată. Vom pendula când într-o parte, când în cealaltă. Atâta timp cât cineva ca Donald Trump este președinte, va exista o incertitudine în ceea ce privește angajamentul său față de principiile fundamentale ale politicii externe americane, așa cum a fost ea articulată în ultimii 70 de ani“.
Unde de șoc europene
Pe plan extern, astfel de contradicții și incertitudini generează procese profunde de reevaluare a credibilității relației transatlantice. În special în Europa, aliați importanți se repoziționează. Rămâne sugestiv în acest sens discursul cancelarului german din vară, când, alături de Henry Kissinger, într-un moment de celebrare a Planului Marshall (practic, la 70 de ani de la inaugurarea angajamentului american față de Europa), Angela Merkel constata că a venit momentul „ca noi, în Europa, să înțelegem că trebuie să ne luăm destinul în propriile mâini. Este responsabilitatea noastră. Și asta nu este valabil doar pentru politica externă și de securitate“. Sigur, putem pune această frenezie pe atmosfera electorală de atunci, însă ecourile emancipării de sub tutela Washingtonului par să fi devenit noua normalitate. La începutul lui decembrie, ministrul de Externe al Germaniei, Sigmar Gabriel, concluziona pe scena Forumului de Politică Externă de la Berlin că rolul protector al Americii a ajuns o iluzie și că, sub Trump, America se distanțează de rolul „garantului de nădejde al multilateralismului de inspirație occidentală“, pledând pentru un nou Ostpolitik în relația cu Moscova și pentru îmbrățișarea proiectului francez de autonomizare a securității europene: „poate că Franța va trebui să devină un pic mai germană pe chestiunile financiare, iar Germania mai franceză în privința politicii de securitate“. Și toate acestea într-un context în care opinia publică germană este ostilă și tot mai preocupată de direcția în care se îndreaptă America lui Trump. De fapt, un sondaj recent realizat de Fundația Koerber spune multe despre starea de spirit a germanilor, unde Trump este perceput ca o provocare mai mare decât Coreea de Nord, Turcia sau Rusia. În același timp, sfârșitul lui 2017 a stat sub semnul câtorva dosare, unde poziția articulată de Trump a fost net divergentă de cea mai mare parte a Europei, precum dosarul nuclear iranian sau recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului.
Semnificația înfrângerii din Alabama
Pe plan intern, în ciuda narațiunii de cea mai de succes administrație din istorie, pe care o rostogolește din prima zi de mandat, cifrele arată o realitate semnificativ diferită. Popularitatea lui Trump la sfârșitul anului atingea un minim istoric. Potrivit Newsweek, cu un rating de 32% (și o cotă de 67% dezaprobare), Trump se află la cea mai slabă cotă de popularitate de când s-au făcut astfel de măsurători. Iar sfârșitul lui 2017 îl prinde sub impactul surprinzătoarei înfrângeri din Alabama, un fief tradițional republican. Într-un fel, este o înfrângere personală pentru un președinte care a investit mult capital politic în susținerea controversatului Roy Moore, un candidat în general dezavuat de către establishmentul GOP (Grand Old Party, cum este cunoscut Partidul Republican). Este și o înfrângere personală pentru că în campania sa prezidențială Trump își adjudecase statul la o diferență de 28 de procente. Oare descrie Alabama un precedent, o tendință națională? Mai mulți observatori citesc în rezultatul din Alabama un potențial tsunamidemocrat în midterm-urile din 2018. De exemplu, pe tot parcursul lui 2017, în alegerile speciale (federale sau la nivelul statelor), democrații au câștigat masiv în circumscripții cu orientare politică puțin favorabilă lor. Mai mult, Nate Silver compara performanța democratului care a câștigat un stat GOP cu cea a republicanului care, la un an după prima victorie prezidențială a lui Obama, câștiga în Massachusetts, un fief emblemă pentru democrați (reprezentat în trecut de Ted Kennedy, iar astăzi de Elizabeth Warren). Însă victoria din ianuarie 2010 (într-un stat adjudecat de Obama cu 26 de procente) avea să anticipeze valul masiv republican de la finalul anului, când Partidul Democrat avea să piardă 63 de mandate în Camera Reprezentanților.
Pentru Partidul Republican, 2017 este și momentul în care se intensifică ciocnirea dintre establishmentul GOP și aripa Trump-Bannon, un război care se va amplifica anul viitor. Nume grele pentru imaginarul republican, precum fostul președinte George W. Bush, Bob Corker (președintele Comisiei de Politică Externă din Senat), John McCain (președintele Comisiei pentru Servicii Militare din Senat) sau Jeff Flake, au contestat public încercarea mișcării „alt-right“ de a prelua partidul. Să fie 2018 anul „rinocerizării“ totale sau al regresului trumpismului în rândul republicanilor? //
