De același autor
Autori: Ivan Krastev și Stephen Holmes
Încercarea țărilor ex-comuniste de a emula Occidentul după 1989 a primit nume diverse - americanizare, europenizare, democratizare, liberalizare, extindere, integrare, armonizare, globalizare, dar întotdeauna a însemnat modernizarea prin imitație și integrarea prin asimilare. Pentru populiștii de astăzi, democrația liberală a devenit noua ortodoxie inevitabilă. Reproșul lor constant este acela că imitarea valorilor, atitudinilor, instituțiilor și practicilor din Vest a devenit imperativă și obligatorie.
La 30 de ani de la prăbușirea comunismului, multe dintre democrațiile Europei Centrale și de Est au fost transformate în regimuri majoritariste dominate de teorii ale conspirației. Opoziția politică este demonizată, influența presei independente, a societății civile și a instanțelor independente a fost neutralizată, iar suveranitatea a ajuns să fie definită prin determinarea de a rezista presiunii de a se conforma idealurilor occidentale de pluralism politic, transparență guvernamentală și toleranță pentru străini, dizidenți și minorități.
Nu există un factor singular care să explice ascensiunea antiliberalismelor autoritare în atât de multe țări. Cu toate acestea, resentimentele față de statutul canonic al democrației liberale și față de politica de imitație au jucat un rol decisiv. Această lipsă de alternative este ceea ce explică cel mai bine etosul antioccidental care domină în prezent societățile post-comuniste. Chiar ideea că „nu există altă cale” a furnizat o motivație suplimentară pentru valul de xenofobie populistă și nativism reacționar care a început în Europa Centrală și de Est.
Marea Recesiune
Cursa pentru a se alătura Vestului a devenit misiunea comună a statelor central și est-europene la sfârșitul Războiului Rece. Într-adevăr, occidentalizarea lor a fost scopul principal al revoluțiilor din 1989. Copierea entuziastă a modelelor occidentale, însoțită de retragerea trupelor sovietice din regiune, a fost inițial trăită ca pe o formă de eliberare. Dar după două decenii tulburi, dezavantajele procesului de imitație au devenit prea evidente pentru a trece neobservate. Pe măsură ce resentimentele s-au acumulat, popularitatea politicienilor iliberali a crescut, iar în Ungaria și în Polonia aceștia au ajuns chiar la putere.
După ‘89, liberalismul a fost în general asociat cu oportunitățile individuale, cu libertatea de mișcare și de a călători, cu opoziția nereprimată, accesul la justiție precum și cu răspunderea guvernului la cerințele publice. Până în 2010, versiunile central și est-europene ale liberalismului au fost afectate de două decenii de creștere a inegalității sociale, de o corupție omniprezentă și de redistribuirea arbitrară a proprietății publice în mâinile unui număr mic de oameni. Totodată, criza economică din 2008 a produs o neîncredere profundă în elitele de business și în capitalismul de cazinou care aproape distruseseră ordinea financiară globală.
Reputația liberalismului în regiune nu și-a revenit niciodată după 2008. Încrederea că economia politică din Vest era un model pentru viitorul umanității fusese legată de credința că elitele occidentale știau ce făceau. Dintr-odată, devenea evident că nu știau. Este motivul pentru care 2008 a avut un profund efect ideologic, nu doar economic. Între timp, partidele iliberale aflate la guvernare, precum Fidesz în Ungaria și PiS în Polonia, încearcă să discrediteze principiile și instituțiile liberale pentru a scăpa de acuzațiile legitime de corupție și abuz de putere. Pentru a justifica demantelarea presei independente și a sistemului judiciar, aceștia susțin că apără națiunea împotriva dușmanilor „cu inimă străină”.
Originile populismului sunt, fără îndoială, complexe. Însă în parte se regăsesc în umilințele asociate transformării, în cel mai bun dintre scenarii, într-o copie inferioară a unui model superior. Resentimentele față de „tranziția la democrație” au fost de asemenea amplificate de „auditorii” străini, prea puțin familiarizați cu realitățile locale. Aceste experiențe s-au combinat pentru a produce o reacție nativistă în regiune, o reafirmare a tradițiilor naționale „autentice” aparent sufocate de forme occidentale necorespunzătoare. Liberalismul post-național, asociat cu extinderea UE, a permis populiștilor să devină portavocea tradițiilor și identității naționale.
Criza refugiaților
Emigrația și pierderea de populație au pregătit terenul pentru criza refugiaților care a lovit Europa în 2015-2016. La 24 august 2015, Angela Merkel a decis să accepte sute de mii de refugiați sirieni în Germania. Zece zile mai târziu, Grupul Visegrád - Republica Cehă, Ungaria, Polonia și Slovacia - a declarat că sistemul de cote cerut de UE pentru distribuirea refugiaților în Europa este „inacceptabil”. Acesta a fost momentul în care populiștii Europei Centrale și-au decretat independența nu doar față de Bruxelles, ci și față de liberalismul occidental și față de etosul său de deschidere către lume. Populiștii din Europa Centrală au interpretat criza refugiaților ca o dovadă concludentă că liberalismul slăbește capacitatea națiunilor de a se apăra într-o lume ostilă.
Și totuși, de ce a prins acest discurs într-o regiune care, în fapt, nu a primit refugiați?
Anxietatea față de refugiați este amplificată de teama că străini neasimilabili vor intra în țară, vor dilua identitatea națională și vor slăbi coeziunea națională. La rândul său, această teamă este alimentată de o preocupare legată de declinul demografic. Din 1989 până în 2017, Letonia a pierdut 27% din populație, Lituania – 22,5%, iar Bulgaria, aproape 21%. În România, 3,4 milioane de cetățeni, în marea lor majoritate, sub 40 de ani, au părăsit țara după aderarea la UE. Combinația dintre o populație îmbătrânită, o natalitate scăzută și un flux de refugiați neîntrerupt se află la originea panicii demografice din regiune. Practic, mai mulți central și est-europeni și-au părăsit țările (migrând spre Vest pe fondul crizei financiare din 2008-2009) decât toți refugiații care au venit acolo ca urmare a războiului din Siria.
Bântuite de teama colapsului demografic, guvernele din Europa de Est caută motive prin care să-i facă pe cetățenii nemulțumiți, în special pe tineri, să ezite să plece în Europa de Vest. Deseori, discursul lui Orbán sună ca și cum ar vrea să-și închidă țara. Așadar, cum să-i convingă pe tinerii maghiari că nu vor găsi o patrie mai bună în Vest? Populiștii de la Varșovia și Budapesta par să fi transformat criza refugiaților din Vest într-o oportunitate de rebranding pentru Est. Cetățenii nu vor mai pleca în Vest dacă Vestul își pierde atractivitatea. Pe acest fond – discursul în care Vestul este disprețuit, declarând totodată că instituțiile sale „nu merită imitate”. Dar are beneficiul colateral de a servi prioritatea politicii numărul unu din regiune, descurajarea emigrării.
Cosmopolitismul – marele inamic
Întreaga discuție ne conduce la o idee fundamentală a iliberalismului contemporan. Contrar multora dintre teoreticienii contemporani, furia populistă se îndreaptă mai puțin spre multiculturalism, cât spre individualism și cosmopolitism. Acesta este un subiect important din punct de vedere politic, deoarece, dacă este acceptat, implică faptul că populismul nu poate fi combătut prin abandonarea multiculturalismului în numele individualismului și cosmopolitismului. Pentru democrații iliberali din estul și centrul Europei, cea mai gravă amenințare pentru supraviețuirea majorității creștine albe din Europa este incapacitatea societăților occidentale de a se apăra. Și nu se pot apăra pentru că individualismul și cosmopolitismul ne orbesc, nu ne lasă să vedem și să conștientizăm amenințările. //
Adaptare după eseul „How liberalism became the god that failed in Eastern Europe”, de Ivan Krastev și Stephen Holmes, publicat în The Guardian, 24 octombrie 2019.
Autori: Ivan Krastev și Stephen Holmes
