Deprioritizarea Europei și a teatrelor secundare

Cu câteva săptămâni în urmă, Washington Post publica fragmente dintr-un memo secret al Secretarului Apărării, care ar putea surprinde coordonatele de ansamblu ale viitoarei Strategii de Apărare a Pentagonului. Extrasele – din documentul intitulat sugestiv Interim National Defense Strategic Guidance – sunt relevante pentru a înțelege mai bine prioritățile Pentagonului pe termen lung.

 Din acestea aflăm că scenariul major pentru care se pregătește Departamentul Apărării ține de descurajarea unui război cu China și în mod special de demonstrarea capacității de a neutraliza operațional posibilitatea ca Beijingul să pună lumea în fața unui fapt împlinit prin invadarea Taiwanului. În consecință, resursele existente vor fi folosite cu prioritate pentru configurarea forțelor necesare pentru operațiuni de anvergură în Indo-Pacific. Însă acest lucru, în absența unor creșteri majore a bugetului Pentagonului, va avea unde-șoc pentru teatrele secundare precum Europa și Orientul Mijlociu. Principiul de fond atunci când sunt discutate provocările secundare este acela că „ne vom asuma riscuri în celelalte teatre”. Pe fondul diminuării forțelor și resurselor pentru teatrele secundare, soluția este aceea ca aliații din aceste regiuni să-și crească semnificativ investițiile în propria apărare, pregătindu-se pentru ziua în care vor putea singuri să-și asume responsabilitatea descurajării unui conflict cu o mare putere. Ideea este de a se ajunge la capacitatea în care NATO „poate descuraja sau învinge cu certitudine agresiunea rusă, chiar dacă Statele Unite sunt deja angajate în sau trebuie să-și rețină forțele pentru a descuraja un conflict prioritar într-o altă regiune”.

 Ideile expuse în memo-ul intern, semnat de Peter Hegseth, le reflectă în mare parte pe cele puse în circulație în spațiul public de către Elbridge Colby, cel care săptămâna trecută tocmai a fost confirmat de Senat (cu un vot de 54 la 45, inclusiv cu sprijinul a trei democrați influenți) în a treia poziție din ierarhia Pentagonului. În timpul audierilor din Congres a vorbit despre ceea ce el numește „Lippmann Gap” –  un dezechilibru fundamental între obiectivele politicii externe tradiționale și postura defensivă globală a SUA, „între ceea ce am încercat să realizăm în lume și resursele și voința politică pe care le avem pentru a răspunde acestor aspirații”. Misiunea lui primară este aceea de a închide, de a corecta dezechilibrul Lippmann, prin regândirea posturii globale și a distribuției forțelor SUA, în special în teatrele considerate secundare Indo-Pacificului. Ambele elemente – draftul viitoarei Strategii de Apărare a Pentagonului precum și începutul mandatului lui Colby – anticipează un pivot, o concentrare a resurselor și a atenției Americii în teatrul decisiv și transformarea primului lanț de insule din proximitatea Chinei în centrul gravitațional al perimetrului defensiv american din Indo-Pacific.

 Mai mult, toate aceste semnale sunt în logica enunțată de Secretarul Apărării în prima sa vizită desfășurată în Europa și la Cartierul General al NATO, la jumătatea lunii februarie. Atunci, cel mai important mesaj a fost cel care ține de implicațiile europene: „suntem astăzi aici pentru a exprima în mod direct și fără ambiguitate faptul că realități strategice dure împiedică Statele Unite ale Americii să se concentreze în primul rând pe securitatea Europei”. Mesajele transmise atunci arată că Washingtonul vede amenințările asupra teritoriului național și securizarea propriilor frontiere (în emisfera Vestică), precum și concentrarea resurselor în primul rând pe descurajarea unui război în Indo-Pacific drept coordonatele esențiale. Astfel, pe măsură ce atenția și resursele SUA se vor redirecționa cu prioritate în emisfera vestică și Indo-Pacific, aliații europeni vor fi obligați să accepte o diviziune a muncii, în care securizarea continentului va deveni preponderent o responsabilitate europeană. În cuvintele lui Hegseth, europenii vor trebui să-și asume „ownershipul securității convenționale pe continent”, iar prioritatea relației transatlantice devine „împuternicirea Europei să preia responsabilitatea pentru propria securitate”.

 Rămâne de văzut cât de mult și cât de abrupt se va schimba prezența americană din Europa și cu ce implicații pentru securitatea continentului. Retragerea forțelor care au fost desfășurate după februarie 2022 și/sau a celor care funcționează în baza fondurilor alocate în afara bugetului de bază al Pentagonului sunt cele mai expuse. În același timp, există și posibilitatea ca parte din vechiul aliniament al prezenței americane moștenit din timpul Războiului Rece din Vechea Europă să fie treptat redesfășurat în Est, în Noua Europă.