Domnia legilor vs. politica de putere

Fărâmițarea regulilor internaționale este tot mai prezentă în Estul Ucrainei, Orientul Mijlociu sau Marea Chinei de Sud. Iar procesul se intensifică.

Istoria României post ’90 este în mare mă­sură istoria unui stat de drept slab, în criză, aflat permanent sub asaltul prădătorilor opor­tuniști, deciși să-i speculeze în propriul avan­taj vulnerabilitățile. Tocmai pe fondul și la adăpostul unor capacități de law en­for­ce­ment incapabile să muște și să descurajeze, proliferează marile infracțiuni. Iar con­se­cințele sunt sistemice. Slă­bi­ciunea invită la și mai multă agresiune. Este o me­ta­ima­gine tot mai adecvată pentru ce se întâmplă și în crizele glo­bale ale momentului. „Pa­re să existe o fărâmițare generală în ca­pa­ci­tatea Vestului de a descuraja și, prin urmare, de a menține ordinea. Suntem înconjurați de răz­boa­ie și războiul pătrunde adânc în te­ri­to­riile noastre“, remarca profesorul Jakub Grygiel.

Anexarea Crimeei, precum și destabilizarea con­trolată a estului Ucrainei arată că Rusia nu mai este constrânsă de principiile, normele și în general de regulile care de câteva de­ce­nii guvernează spațiul securității europene. Ac­tul Final de la Helsinki, Carta de la Paris, Memorandumul de la Budapesta - toate au fost aruncate pe fereastră. Inviolabilitatea fron­­­tierelor, a spațiului aerian, ca de altfel și drep­tul suveran al fiecărui stat de a-și decide ali­an­țele au devenit detalii care nu prea mai con­tează în fața unei culturi strategice im­pe­riale veșnic amenințate de un „celălalt“ care nu gândește la fel. Sigur, ni se tot repetă că nu ne aflăm într-un nou Răz­boi Rece, însă reperele Mos­co­vei pentru o lume justă des­cind tocmai din acele rea­li­tăți. „Kremlinul tinde spre for­țarea Vestului să accepte o Ial­ta 2.0. Există o presiune pen­tru un anumit trade-off, pen­tru o formă de finlan­di­za­re ca­re să lase Ucraina, Moldova, Georgia în zo­na gri a Rusiei“, spunea recent Lilia Șev­țo­va chiar la București. Oare cum ar fi arătat Eu­ro­pa de Est fără umbrela NATO? Probabil ca o imensă zonă-gri populată de democrații foar­te slabe, găunoase, șubrezite de corupție, țin­te ideale pentru subversiune și incursiuni hi­bri­de. Pe scurt, un fel de Ucraină la scară re­gională.

Imensa criză din inima Orientului Mijlociu își are geneza tot în pulverizarea normelor in­ter­na­țio­nale. Cheia ascensiunii ISIS (Daesh) se află în campaniile sectare pe care atât Damascul, cât și Bagdadul le adoptă în momentul în ca­re spiritul Primăverilor Arabe forța în stradă o tendință de semn contrar: împărțirea puterii. În Siria, unda de șoc ia forma unui război ci­vil, iar, în Irak, premierul Maliki începe o ma­sivă epurare politică, împingându-i pe sunniți în afara sistemului. Cele două tendințe se uni­fică, generând o imensă problemă de alienare sunnită în inima Orientului Mijlociu și care, mai devreme sau mai târziu, avea să-și im­pu­nă propria realitate teritorială: Sunnistan-ul oferit sub cupola Daesh. Privite în acest fel, lucrurile capătă o cu totul altă perspectivă. ISIS este în parte un răspuns la un vid de securitate și protecție al comunităților sunnite în relația cu centrul. Operațional, răspunsul se poate afla la nivelul comunității in­ter­na­ționale și în doctrina „responsabilității de a proteja“ (R2P). Dar acest lucru implică un an­gajament terestru care să disloce ISIS și să substituie Daesh în serviciile guvernamentale oferite. Dimensiunile pe care le-am văzut în operațiunile de stabilizare ale anilor ’90 în Bal­cani, dar și în cele post-9/11, cu accent pe ope­rațiuni de menținere a pacii, dar și pe componenta de curăță-menține-construiește rămân esențiale. Sunt ingredientele care au asi­gurat succesul revoltei tribale din Anbar, în 2007, împotriva Al-Qaeda. Dar America sub Obama a arătat că nu are voință politică și nici nu crede în înțelepciunea reluării unor cam­panii de acest tip.

Nu putem pierde din vedere nici Marea Chinei de Sud. Din 2013 până astăzi, Beijingul a ini­țiat o amplă campanie de asanare a for­ma­țiu­nilor de recifuri ocupate de facto, pe care le-a transformat în veritabile insule artificiale. Noile realități „teritoriale“ sunt deja folosite pen­tru a revendica suveranitatea chineză asu­pra unor spații semnificative din Marea Chinei de Sud. Libertăți internaționale cheie, precum cele de navigație și de survol, sunt în pericol. Este și contextul în care, în urmă cu câteva săp­tămâni, șeful Pentagonului ordona marinei americane să desfășoare o operațiune de menținere a libertății de navigație în apro­pie­rea formațiunilor controversate, semnalând că Washingtonul nu recunoaște pretențiile Bei­jingului și că „va zbura, naviga și opera ori­unde dreptul internațional permite, iar Marea Chinei de Sud nu este o excepție“.

Fărâmițarea regulilor în zonele de margine și de falie geopolitică nu este întâmplătoare. Sur­vine într-un moment în care capacitatea convențională de descurajare a Vestului este mult slăbită, iar credibiblitatea sa este tot mai incertă, pe măsura democratizării sis­te­me­lor anti-acces și de interdicție regională (A2/AD). Pe acest fond, vedem reîntoarcerea SUA la strategia de offset, o paradigmă tes­ta­tă cu succes în timpul Războiului Rece, me­ni­tă să-i confere avantaje de secol XXI în com­petiția cu marile puteri. Mișcarea Washing­to­nu­lui spune multe despre simbolismul mo­men­tului. În cuvintele lui Bob Work, este sfâr­și­tul unei ere care s-a întins pe un sfert de secol, din 1989 până în martie 2014, când se consacră revenirea politicii de putere.