De același autor
Fărâmițarea regulilor internaționale este tot mai prezentă în Estul Ucrainei, Orientul Mijlociu sau Marea Chinei de Sud. Iar procesul se intensifică.
Istoria României post ’90 este în mare măsură istoria unui stat de drept slab, în criză, aflat permanent sub asaltul prădătorilor oportuniști, deciși să-i speculeze în propriul avantaj vulnerabilitățile. Tocmai pe fondul și la adăpostul unor capacități de law enforcement incapabile să muște și să descurajeze, proliferează marile infracțiuni. Iar consecințele sunt sistemice. Slăbiciunea invită la și mai multă agresiune. Este o metaimagine tot mai adecvată pentru ce se întâmplă și în crizele globale ale momentului. „Pare să existe o fărâmițare generală în capacitatea Vestului de a descuraja și, prin urmare, de a menține ordinea. Suntem înconjurați de războaie și războiul pătrunde adânc în teritoriile noastre“, remarca profesorul Jakub Grygiel.
Anexarea Crimeei, precum și destabilizarea controlată a estului Ucrainei arată că Rusia nu mai este constrânsă de principiile, normele și în general de regulile care de câteva decenii guvernează spațiul securității europene. Actul Final de la Helsinki, Carta de la Paris, Memorandumul de la Budapesta - toate au fost aruncate pe fereastră. Inviolabilitatea frontierelor, a spațiului aerian, ca de altfel și dreptul suveran al fiecărui stat de a-și decide alianțele au devenit detalii care nu prea mai contează în fața unei culturi strategice imperiale veșnic amenințate de un „celălalt“ care nu gândește la fel. Sigur, ni se tot repetă că nu ne aflăm într-un nou Război Rece, însă reperele Moscovei pentru o lume justă descind tocmai din acele realități. „Kremlinul tinde spre forțarea Vestului să accepte o Ialta 2.0. Există o presiune pentru un anumit trade-off, pentru o formă de finlandizare care să lase Ucraina, Moldova, Georgia în zona gri a Rusiei“, spunea recent Lilia Șevțova chiar la București. Oare cum ar fi arătat Europa de Est fără umbrela NATO? Probabil ca o imensă zonă-gri populată de democrații foarte slabe, găunoase, șubrezite de corupție, ținte ideale pentru subversiune și incursiuni hibride. Pe scurt, un fel de Ucraină la scară regională.
Imensa criză din inima Orientului Mijlociu își are geneza tot în pulverizarea normelor internaționale. Cheia ascensiunii ISIS (Daesh) se află în campaniile sectare pe care atât Damascul, cât și Bagdadul le adoptă în momentul în care spiritul Primăverilor Arabe forța în stradă o tendință de semn contrar: împărțirea puterii. În Siria, unda de șoc ia forma unui război civil, iar, în Irak, premierul Maliki începe o masivă epurare politică, împingându-i pe sunniți în afara sistemului. Cele două tendințe se unifică, generând o imensă problemă de alienare sunnită în inima Orientului Mijlociu și care, mai devreme sau mai târziu, avea să-și impună propria realitate teritorială: Sunnistan-ul oferit sub cupola Daesh. Privite în acest fel, lucrurile capătă o cu totul altă perspectivă. ISIS este în parte un răspuns la un vid de securitate și protecție al comunităților sunnite în relația cu centrul. Operațional, răspunsul se poate afla la nivelul comunității internaționale și în doctrina „responsabilității de a proteja“ (R2P). Dar acest lucru implică un angajament terestru care să disloce ISIS și să substituie Daesh în serviciile guvernamentale oferite. Dimensiunile pe care le-am văzut în operațiunile de stabilizare ale anilor ’90 în Balcani, dar și în cele post-9/11, cu accent pe operațiuni de menținere a pacii, dar și pe componenta de curăță-menține-construiește rămân esențiale. Sunt ingredientele care au asigurat succesul revoltei tribale din Anbar, în 2007, împotriva Al-Qaeda. Dar America sub Obama a arătat că nu are voință politică și nici nu crede în înțelepciunea reluării unor campanii de acest tip.
Nu putem pierde din vedere nici Marea Chinei de Sud. Din 2013 până astăzi, Beijingul a inițiat o amplă campanie de asanare a formațiunilor de recifuri ocupate de facto, pe care le-a transformat în veritabile insule artificiale. Noile realități „teritoriale“ sunt deja folosite pentru a revendica suveranitatea chineză asupra unor spații semnificative din Marea Chinei de Sud. Libertăți internaționale cheie, precum cele de navigație și de survol, sunt în pericol. Este și contextul în care, în urmă cu câteva săptămâni, șeful Pentagonului ordona marinei americane să desfășoare o operațiune de menținere a libertății de navigație în apropierea formațiunilor controversate, semnalând că Washingtonul nu recunoaște pretențiile Beijingului și că „va zbura, naviga și opera oriunde dreptul internațional permite, iar Marea Chinei de Sud nu este o excepție“.
Fărâmițarea regulilor în zonele de margine și de falie geopolitică nu este întâmplătoare. Survine într-un moment în care capacitatea convențională de descurajare a Vestului este mult slăbită, iar credibiblitatea sa este tot mai incertă, pe măsura democratizării sistemelor anti-acces și de interdicție regională (A2/AD). Pe acest fond, vedem reîntoarcerea SUA la strategia de offset, o paradigmă testată cu succes în timpul Războiului Rece, menită să-i confere avantaje de secol XXI în competiția cu marile puteri. Mișcarea Washingtonului spune multe despre simbolismul momentului. În cuvintele lui Bob Work, este sfârșitul unei ere care s-a întins pe un sfert de secol, din 1989 până în martie 2014, când se consacră revenirea politicii de putere.
