Două săptămâni de foc pentru Trump

Primele decizii luate de președintele Donald Trump au generat un veritabil tsunami intern și internațional. A retras America din TPP (Parteneriatul Trans-Pacific), altfel un mare cadou geopolitic făcut Beijingului, care slăbește prestigiul regional al Washingtonului și care îi poate arunca pe aliații săi tradiționali în brațele Chinei, a împins relațiile dintre Mexic și Statele Unite în pragul războiului comercial, amenință cu reducerea finanțării pentru Națiunile Unite, iar ca măsură menită să întărească securitatea națională, a suspendat prin ordin executiv imigrația și călătoriile din 7 state musulmane (inclusiv Siria, Irak și Iran), declanșând imediat proteste în toată America. Critici dure au venit nu doar dinspre „partidul de opoziție“ (cum, pe rând, au numit presa ostilă atât Bannon, cât și Trump), dar chiar din interiorul GOP: „simplu spus, orice propunere care mărește prețul la Corona, tequila și margaritas este o idee foarte proastă“, spunea senatorul Lindsey Graham pe contul sau de Twitter. Nici intelectualii conservatori, cei care nici pe departe nu pot fi bănuiți de simpatii obamiste nu s-au lăsat mai prejos: „pe parcursul unei singure săptămâni, Trump s-a arătat deja ca fiind unul dintre cei mai răi președinți pe care i-am avut, care disprețuiește adevărul, al cărui patriotism înseamnă un naționalism beligerant, al cărui singur serviciu public anterior înseamnă evitarea recrutării și a taxelor, care nu cunoaște Constituția, nu citește și, în consecință, nu înțelege istoria noastră și care la apogeul succesului este obsedat de propria popularitate și de dușmani“[1], spune profesorul Eliot Cohen, arhitectul scrisorii Never Trump de anul trecut, semnată de câteva dintre cele mai influente voci ale establishmentului conservator din zona securității naționale.

Poate cea mai controversată decizie a fost ordinul antiimigrație suspendat temporar de către un judecator federal numit de fostul președinte George W. Bush. Ulterior, într-un efort de coordonare fără precedent, aproape 100 de corporații americane (inclusiv Apple, Facebook, Google, Microsoft, Netflix, Twitter sau Uber) au atacat în justiție decizia președintelui. În sine, ordinul Casei Albe pare să sugereze mai degrabă nevoia de a arăta cu orice preț activismul Administrației Trump pe acest front. (Altfel, una dintre marile sale promisiuni din campanie.) Însă apar o mulțime de semne de întrebare care pun la îndoială eficiența și necesitatea unei astfel de politici în forma sa inițială. Spre exemplu, niciunul dintre atentatele jihadiste de după 11 septembrie săvârșite pe teritoriul SUA nu a fost înfăptuit de persoane care provin din statele vizate de ordinul prezidențial. Totodată, voci relevante, precum fostul director CIA Michael Morell, spun că întreaga politică are un efect contrar obiectivului intenționat: devine un instrument de recrutare al ISIS, acreditând ideea că America se află într-un conflict civilizațional cu Islamul; mai mult, lovește în legitimitatea internă a aliaților americani din lumea musulmană (precum guvernul irakian)[2]. Toate sunt elemente care par sa sugereze mai degrabă că ordinul prezidențial este un deal foarte prost pentru America.

Pe fond, primele două săptămâni reflectă și o tendință spre „bannonizarea“ Casei Albe, colonizarea celui mai important for de gestiune a securității naționale cu „oamenii președintelui“, dorindu-se probabil înclinarea balanței de putere în favoarea cercului foarte intim, de încredere, ale căror legături de loialitate s-au forjat în timpul bătăliei electorale. De altfel, majoritatea deciziilor controversate de mai sus s-au luat la un astfel de nivel, fără consultarea extinsă a cabinetului și înainte chiar ca titularii portofoliilor importante (Departamentul de Stat, de pildă) să fi fost oficial validați de Congres. (Probabil că așa se explică și valul de “waiver”-uri, de excepții care a urmat pe măsură ce inputul celorlalte departamente a fost integrat.) Vedem astfel restructurarea Consiliului Național de Securitate – NSC – (în special „comitetul principalilor“ stakeholderi) prin promovarea ideologului-șef al Casei Albe și retrogradarea „membrilor statutari“ obișnuiți precum directorul Comunității de Informații (DNI) sau șeful Statului Major Inter-Arme (JCS), cel mai înalt ofițer din ierarhia militară a Statelor Unite și principalul consilier militar al președintelui. Participarea acestora din urmă la cele mai importante dezbateri rămâne la discreția generalului Flynn. De ce ar fi asta o problemă deosebită? Mai întâi, pentru că natura procesului, dinamica de grup care se instalează va influența decisiv nu doar modul în care președintele va lua deciziile, dar și rezultatele pe care le va obține. Crește influența celor aleși pe sprânceană de președinte, a celor care sunt like-minded și, foarte important, care nu au trecut un eventual test bipartizan de învestitură în Congres. Probabil că mulți îl picau. Se deschide astfel ușa către ideologizarea procesului de luare a deciziilor și respingerea opiniilor potențial disidente, care nu se aliniază noii „corectitudini politice“ a trumpismului. Crește probabilitatea micromanagementului, a camerelor ecou formate din yesmeni și ne plasează tot mai aproape de patologiile decizionale (precum efectul de groupthink) care în trecut au fost asociate unor mari dezastre de politică externă (invazia eșuată din Golful Porcilor din 1961 sau cea din Irak din 2003).

De remarcat și atmosfera primei convorbiri telefonice dintre Trump și Putin, așa cum reiese din read-out-ul oferit de Kremlin. S-a vorbit așadar despre prioritatea unei „coordonări autentice“ între Rusia și Statele Unite pentru înfrângerea Statului Islamic și a celorlalte grupări teroriste din Siria. Totodată, s-a pledat pentru restabilirea „reciproc benefică“ a legăturilor comerciale dintre cele două state. Pe scurt, o discuție ca între doi vechi aliați, nimic despre subminarea democrației americane desfășurată prin interferența rusă în alegeri – un verdict asumat de întreaga comunitate de informații din SUA (nu doar de CIA), sau despre schimbarea în forță a frontierelor în Europa și agresiunea împotriva Ucrainei. Probabil că porumbelul scăpat de președintele Trump peste weekend în interviul cu Bill O’Reilly cu privire la plasarea în aceeași ligă morală a Americii și a Rusiei nu a fost accidentală. Ar fi doar o prelungire naturală a comuniunii de interese expusă mai sus. Totul contrastează profund cu dezlănțuirea furioasă a președintelui Trump (tot pe tema refugiaților musulmani) împotriva unui important aliat al Statelor Unite - Australia (singura țară care s-a aflat mereu alături de SUA în campaniile postbelice, inclusiv Coreea și Vietnam), o piesă centrală în geometria pivotului Pacific al Washingtonului.

Însă nu trebuie uitată fotografia de ansamblu a momentului tectonic pe care îl traversăm. În acest context, este foarte important ca în zorile noii administrații, cei care o compun să nu ignore evaluările primite moștenire de la vechea echipă de la Casa Albă privind cele mai importante provocări și amenințări care vor defini mediul operațional în care noul NSC va trebui să-și determine prioritățile. Este o cutumă a procesului de tranziție, a predării de ștafetă, contextul ideal pentru transferul unor frânturi vitale de memorie instituțională. Literatura de specialitate reține momentul briefingului ținut de Sandy Berger după alegerile din 2000 în fața Condoleezzei Rice, proaspăt numită consilier pe probleme de securitate națională al președintelui George W. Bush: „vei petrece mai mult timp asupra terorismului în general și a Al-Qaeda în special decât asupra oricărei alte probleme“ a fost mesajul de fond dat de Berger[3]. Știm bine ce a urmat. Și astăzi vedem mesaje similare în încercarea de a trezi noua administrație. Poate cea mai importantă este vocea fostului vicepreședinte Biden, care a folosit ultima sa participare oficială la Davos pentru a sensibiliza noua administrație cu privire la furtuna care se adună la orizont: „cele mai mari amenințări provin din iliberalismul specific al actorilor externi care-și echivalează succesul lor cu fracturarea ordinii liberale internaționale. Această mișcare este în principal condusă de Rusia“[4]. Asemenea unui veritabil actor insurgent, Rusia lui Putin practică o campanie hibridă, o formă de „gherilă geopolitică“ (Mark Galleoti), al cărei scop umbrelă ține de amorsarea energiilor subversive împotriva ordinii liberale, golirea de conținut a normelor internaționale, hrănirea și amplificarea clivajelor societale din statele occidentale, reinstituirea sferelor de influență captive. Rusia vrea „o revenire la lumea în care cel puternic își impune voința prin intermediul puterii militare, corupției și criminalității“. Și Samantha Power, din postura ultimului său discurs oficial ținut pe scena unui important think-tank din Washington (Atlantic Council), a reluat pledoaria lui Biden: „la prima vedere, intervențiile Rusiei în diverse părți ale lumii par fără legătură. Și asta pentru că firul comun care le unește arată împotriva a ce se poziționează Rusia. (...) Acțiunile Rusiei dărâmă, destramă ordinea existentă“[5]. Sigur, mulți vor reproșa că evaluările sunt distorsionate de lentila partizană. Dar la fel vorbește și John McCain, și noua ambasadoare la Națiunile Unite (cea care a avertizat că sancțiunile privind Crimeea vor rămâne în vigoare până când Moscova va înapoia peninsula) sau șeful Pentagonului, Jim Mattis.

Se anunță o bătălie amplă pentru influențarea președintelui între aripa ideologică a Administrației Trump și zona bipartizană.